„Artistul este o palidă imitaţie a Creatorului”

Mai întâi de toate, trebuie să menţionez două lucruri:

1. am memorie selectivă. Am puţine amintiri cu lucrări de artişti din generaţia mea (adică, cel puţin, de artişti care au fost în an cu mine la facultate), iar cele legate de Costin Ioniţă constituie cam 40-50 %. 

2. nu sunt subiectivă. 

Costin Ioniță este sculptor. Adică transformă materia brută în forme valoroase. Pe de altă parte, e un om normal. Îmi place cum vorbeşte şi, recitind interviul, apreciez coerenţa şi plasticitatea scrisului. Fizic e carismatic, are o alură sănătoasă, psihic e deschis și luminos, cu toate că, îmi spune, „am momente când nu văd sensul…” Este un sculptor activ…cu toate că, îmi spune, „nu am terminat niciun proiect personal”.

Muncește. Are comenzi. Are un atelier undeva la 25 de km de Bucureşti. Îmi aduc aminte că, în facultate, deşi nu era pictor, dar arăta într-un anumit fel, proful de italiană îi spunea „Raffaello”. Şi ceva mai mult, două lucrări de la diplomă și master: un fel de taur și o ecvestră, amândouă de lemn. Ecvestra am regăsit-o recent pe Facebook, pe lângă alte lucrări noi care au avut acelaşi efect asupra mea: s-au întipărit în memorie împreună cu un mare entuziasm. 

Povesteşte-mi despre lucrarea ta, ecvestra din anul 2003. Îmi spui că este vorba de fapt despre unul din Cavalerii Apocalipsei…

Nu știu dacă este cel mai important proiect al meu sau singurul care mă  ”obsedează ", dar proiectul Cavalerii Apocalipsei trebuie finalizat. Intâmplare sau nu, el a apărut în timpul masteratului, după ce îmi alesesem ca temă de studiu ecvestra. Tema nu a fost o întâmplare, ci mai degrabă o trimitere a studiului către o zonă greu abordată de către artiştii contemporani. În perioada de căutare şi documentare referitoare la subiect, am constatat că există raporturi geometrice ce tind către perfecţiune atât la cal cât şi la om, dar mai ales în relaţia dintre cei doi care devin un tot unitar. La fel ca şi oamenii, şi caii sunt mari, mici, scurţi, lungi, blânzi, agresivi etc. Aşa am ajuns la concluzia ca o singură ecvestră nu îmi va satisface nevoia de studiu şi, când spun asta, nu mă refer doar la documentare şi executarea unor schiţe. 

Tot cautând documentaţie despre cai, am ajuns la un pasaj care prezenta simbolistica celor patru cavaleri ai apocalipsei. Mi s-a parut foarte interesant şi apropiat ce ceea ce doream eu să fac, deoarece aceştia erau foarte diferiţi, fiecare reprezentând altceva: foametea, războiul, ciuma şi moartea; având chiar şi culori diferite: negru, roşu, alb, galben. Brusc, se dechidea o poartă ce-mi oferea libertate deplină: temă, dimensiune, materialitate, tehnici diferite etc. Imediat am stabilit că dimensiunea trebuie sa fie cea reală sau uşor mărită, iar fiecare dintre cei patru sa fie executat  în tehnici diferite, culoarea fiind cea naturală a materialului ales.

Evident ca nu aveam timp să-i termin pe toţi în perioada masteratului, aşa că am propus unul singur, primul: Cavalerul Negru, cel al foamei. Am fost împins de către temă în zona dinamică cu forme lungi şi subţiri, personajul în zona negridă, iar calul în zona pursange englez. Materialul ales a fost lemnul ce urma sa fie acoperit cu piele neagră şi accesorii metalice din zona fetish. Lucrarea este şi în ziua de azi "dezbracată" şi singura din seria de patru. 

Cavalerii Apocalipsei, CAVALERUL NEGRU

…De ce ? 

Răspunsul e simplu, oricât de multe motive ar fi. Şcoala s-a terminat, au apărut problemele financiar-existenţiale, lipsa unui spaţiu în care să lucrez, lipsa oamenilor sau instituţiilor care să te susţină (financiar) şi aşa a urmat un drum lung de mulţi ani în care a trebuit sa-mi rezolv singur aceste probleme, de care s-au lovit marea majoritate a colegilor mei. Din fericire eu sunt unul dintre puţinii care nu s-au îndepărtat de ceea ce visa să facă încă de când a luat-o pe drumul acesta. Şi când spun aproape, nu mă refer la faptul ca stau toata ziua în atelier şi "creez". Mi-aş dori să fie aşa, cu toate că mă îndoiesc că cineva poate fi creativ şi inventiv în fiecare zi. 

Sunt aproape de ceea ce înseamnă sculptură: formă, volum, materiale şi scule-de-sculptură, într-un spațiu departe de oraş… desigur am libertate de mişcare şi sunt tehnologizat wireless :). Teoretic, nu-mi lipsește nimic, cu toate acestea nu sunt pe deplin mulțumit …  

Magii: EUROPA, ASIA, AFRICA

Ai fost apreciat în primul rând pentru lucrările tale în lemn, totuşi ai lucrări în multe tehnici. Mi se pare că poți aborda orice tehnică de fapt. De unde flexibilitatea asta în abordarea oricărei tehnici?

 Referitor la tehnicile abordate, nu pot spune ca am vreo preferință. Am lucrat  mult în lemn, nu pentru că mi-a plăcut în mod deosebit, ci pentru ca e un material ce permite forme dinamice, subțiri, traforate, e ușor și rezistent (mai puțin la intemperii). E un material cald ce suportă imbinări, iți permite montări, demontari și astfel transportul unor lucrări de dimensiune mare. Mai nou, îmbin lemne de culori diferite speculând astfel, pe langă culoare, și textura naturală a acestora. E un mod de a pune culoare pe formă. Probabil preferinţa mea pentru arta clasică mă duce în zona aceasta. Prefer intarsia, nefiind în totalitate de acord cu pictarea formei.

Consider că o libertate mai mică de expresie te face să devii mai performant, te pune într-o situație dificilă careia trebuie sa-i faci față. Probabil de aici și abilitea de a aborda tehnici diferite, pentru că fiecare e dificilă și are particularități. Mai cred, deasemenea, că dacă te specializezi într-o singură tehnică, puțin câte puțin începi să te repeți și capeți niște stereotipuri în exprimare. Exemple sunt multe și mai ales în rândul multor artiști contemporani. Mulți il numesc stil. Acea himeră după care aleargă marea majoritate a artiștilor, iar după ce au impresia ca l-au găsit și mai ales că sunt singurii ce-l abordează, încep să-și construiască propria colivie în care nu mai pot sta nici măcar cu ușa deschisă.

Personal, cred ca nu există nimic vechi și nimic nou, ci doar natura care ne înconjoară și ne oferă surse inepuizabile de inspirație. Artistul este o palidă imitație a Creatorului, ce se joacă în propriul laborator. 

Idol şi Idolatru, IDOL

Abordezi teme figurative. De ce? Ce înseamnă figurativ pentru tine? Cum opui asta abstractului?

Mi se pare improprie împărțeala între figurativ și abstract. Și mai ales că, am auzit, una ar fi superioară celeilalte. Nu cred ca pot fi separate, așa cum nu pot fi separate elementele naturale. Ele se întrepătrund și nu pot exista unele fără celelalte, formând astfel lumea asta minunată în care trăim și pe care puțini mai avem bucuria de a o contempla. Poate ca ăsta e rolul artistului în societate, să arate celorlalți ce deja există, dar din anumite motive nu pot vedea. Personal văd lumea din jurul meu în continuă mișcare. Poate de aici apetitul pentru formele și compozițiile dinamice. Cu toate că mă simt mult mai aproape de arta clasică decât de cea contemporană, dacă aș fi pus să aleg și ceva din contemporan, cu siguranță aș alege formele dinamice. Nu știu de ce. Probabil pentru ca sunt inspirate tot din natură, din ceea ce este viu, din ceea ce se mișcă și se dezvoltă. De aici și tema timpului. 

NEVERMORE

 Care este relația ta cu timpul? Crezi ca o poți defini ca relație cu tine însuți?

Tema timpului transcede majoritatea proiectelor mele, element cheie prezent în subconștient. De când existăm, am fost conștienți de trecerea timpului și suntem crescuți într-o lume în care permanent se dă o luptă între viață și moarte, iar misiunea artistului a fost de cele mai multe ori aceea de a imortaliza. Cred ca și eu mă încadrez în grupul celor ce "imortalizează". Momente, stări, atitudini, gânduri, stări ale materiei etc. De aici și fascinația pentru dinamic, pentru mișcare, fie că aceasta este închisă în formă sau provocată de ea însăși. 

De exemplu, proiectul "Corida" are la bază setea de mișcare și dorința de reprezentare a ei în volum. Corida este un dans violent și gratios al unor forme și stări ce intră în conflict, o alta observație a vieții și morții ce se întrepătrund și generează energie și mișcare. Lucrarea mea este un alt pretext pentru a surprinde o forma brută, masivă în punctul maxim de tensiune, în momentul în care senzația de plutire este urmată de prabușire. ”Corida” este un alt proiect parțial fianlizat, ca și „Idol și Idolatru”.

 

CORIDA

Care ar fi formula de lucru ideală pentru a activa ca artist deplin, în relație cu publicul, cu mediul în care îți expui lucrările? Ce te-ar motiva să-ţi duci la capăt proiectele personale?

În cazul meu proiectele pe care mi le propun sunt extinse şi dificil de executat. Îmi place arta monumentală şi-mi doresc s-o fac. Lucrez singur şi sunt exigent cu mine însumi, revin de multe ori pe formă şi nu accept ca altcineva să lucreze pe forma mea. Aşa se explică şi nefinalizarea proiectelor, deoarece între timp apar altele şi capată prioritate. Alături de aceste motive mai sunt şi altele, printre care se numară şi acela că orice proiect trebuie sa aibă şi o finalitate din punct de vedere al destinaţiei. Şi cand faci o artă monumentală, nu ai un nume sonor şi mai ești şi în opoziţie cu " trend-ul" actual, e destul de greu să finalizezi de unul singur.

Cred că fiecare artist ar trebui să aibă un impresar, unul care să traiască din ceea ce vinde. Din păcate trăim într-o societate în care impresarii lipsesc cu desăvârşire pentru că nu există o piaţă de artă, iar galeriile de artă care există (şi nu mă refer la cele care vând artişti fie decedaţi, fie cu "cotă") nu trăiesc din ceea ce vând, neputând să-şi susţină nici măcar cheltuielile, iar de profit nici nu se poate pune problema. E un cerc vicios în care cei care fac şi încearcă să vândă arta nu au nimic în comun nici cu una nici cu alta, se închid în spatele unor ziduri de termeni abstracţi şi se îmbracă în armuri de diplome şi onoruri câştigate cu mari "eforturi", neglijând chiar esenţialul: promovarea şi vânzarea. Există o largă categorie de oameni care ar fi interesaţi de fenomenul artistic dacă cei care ar trebui să-l promoveze ar fi cu adevarat interesaţi şi ar merita să fie în poziţiile pe care le ocupă.

Cred că pentru a forma şi a educa un gust este nevoie sa fii deschis şi să vorbeşti pe înţelesul celor interesaţi şi, când spun asta, mă refer la cei care, la rândul lor au o bază, şi nu la spargătorii de seminţe şi colecţionarii de mileuri. Mă refer la acea categorie de oameni care, în lipsa unei alternative, îngroaşă rândurile iubitorilor de Ikea şi de suveniruri ce le umplu casele şi sufletele reducându-i la o masă inertă de mediocritate. Cred ca ăsta este targhetul ce trebuie vizat de Galerii, pentru că profitul niciodată nu a fost asigurat de cei puţini. De aici se poate porni şi mai apoi se poate creşte. Din păcate, când nu ai nevoie de profit deoarece eşti întreţinut, nu poţi decât să visezi la glorie şi să întăreşti cercul vicios. 

Ai comenzi. Cum abordezi comenzile? Găsești ceva aici din maniera de lucru a artiștilor din Renaştere?

Eu fac parte din categoria celor care trebuie să se întrețină singuri. Iar ca artist ai nevoie de multe lucruri: materiale, scule, spațiu, energie pe care să o consumi etc, și, mai ales când faci sculptură, toate acestea se amplifică. Desigur, e mult mai ușor să iei un marker și să desenezi cum îți vine pe pereții unei galerii sau să-ți expui jucăriile din copilărie, dar din punctul meu de vedere lucrurile acestea nu te fac să te numești artist, ci doar un leneș speculant. Eu am nevoie de suport financiar atât pentru viața personală, deoarece nu cred în suferința creatoare, cât și pentru lucrări deoarece arta de calitate nu s-a făcut niciodată în gunoaie și din gunoaie. Așa că lucrez aproape orice comandă îmi vine dacă este acceptat prețul propus de mine. În felul ăsta jumatate din timpul și banii rămași sunt disponibili pentru proiecte personale. Nu cred ca genul ăsta de viață îmi afectează creativitatea ci dimpotrivă mă pune în situaţii dificile care mă fac să evoluez şi să mă perfecţionez. 

 

Butaforii 

Întotdeauna mi-am dorit să fiu un profesionist și de aceea am ales un singur domeniu, cu toate ca am abilități extinse. Consider că în momentul în care te împarți ai mari sanse să nu faci nimic bine. Iar comenzile, indifeferent de factura lor, te pun în situația de a-ți testa și imbunătați eficiența. Descoperi chiar și tehnici noi. În urma unei comenzi am descoperit sudura, o tehnica pe care nu credeam să o abordez vreodată. Mi se părea dificilă, periculoasă şi anostă. Nimic mai neadevărat. Era desigur reacţia în faţa necunoscutului, dar, fiind forţat de împrejurare să părăsesc "grota" în care mă aflam, am descoperit că "umbrele proiectate pe perete" erau simple iluzii şi că noul pe care-l descopeream îmi deschidea o lume nouă plină de moduri de exprimare. Aşa au apărut lucrări în fier sudat cu modelaj direct din electrod fără intervenţii mecanice ulterioare. Ultima fiind tot o comandă, pentru Cimitirul Bellu. 

Este vorba despre un monument funerar, deci ? Nu m-am gândit la asta…Mie mi se pare că poate sta oriunde…are autonomie…

Acesta a fost un caz fericit de comanda în care comanditarul are atât gustul, cât şi deschiderea către ceva nou şi de calitate. Nu văd nicio problemă în a executa lucrări funerare şi cred că preconcepţia aparţine celor mediocri. Mă gândesc la perioada Renaşterii în care artistul lucra doar la comandă şi, cu toate acestea, muzeele sunt pline de capodopere, multe dintre ele fiind chiar comenzi funerare. Diferenţa între un kitch şi o lucrare de calitate este dată de ce-l ce o execută şi, dacă ești un bun profesionist nu cred ca ar trebui să-ţi fie teamă să abordezi o temă, indiferent cât de ciudată ar părea.

CHRIST

Cum vezi statutul artistului? 

Prefer termenul de profesionist celui de artist, deoarece acesta a fost perimat într-un mod fără precedent. Nu mă pot pune pe aceeaşi treptă cu unul care mânuieşte stângaci o cameră de filmat sau bâjbâie într-un program pe calculator şi se numeşte artist vizual. Aş putea fi acuzat de vanitate. E de preferat decât să fii acuzat de indiferenţă sau, mai rău, sa ingroşi rândurile simpatizanţilor. 

 Ce parere ai despre ce se întamplă în arta contemporană, la nivel de galerii, spațiul public? Ai rămane aici, ai pleca din țară?

Din păcate avem de-a face cu acel fenomen de "academism întors" în care dacă nu faci experimente, happening-uri, performance-uri şi multe alte lucruri ce ţin de o exprimare "contemporană", nu exişti. E cumplit când un imitator are pretenţia de profet şi, mai grav, de formator de opinii. Personaje pe care le-ai observat de-a lungul timpului şi al dezvoltării acestora, personaje care după îndelungi ovaţii au uitat că drumul lor de exprimare nu are nicio legatură cu alegerea şi cu inovaţia, ci mai degrabă cu neputinţa. O neputinţă care, asociată cu ambiţie, perseverenţă,compromisuri şi cu ajutor pe toate planurile din partea celor apropiaţi, naşte monştrii. Am asistat de-a lungul timpului cum oameni cu adevarat talentaţi şi oneşti au fost îndepartaţi de fenomenul artistic până în punctul în care au devenit irecuperabili, iar locul lor a fost luat de oameni construiţi după chipul şi asemanarea celor care hotărăsc ce se întamplă cu arta. Cu toate acestea nu mă văd plecat în altă parte. Aici simt că este locul meu. Şi poate că drumul meu e să fac ceea ce fac, aici, în ciuda greutăţilor. Nu sunt pesimist, sper şi cred ca oamenii se pot schimba, e nevoie însa de mult efort şi perseverenţă.

Nu aş pleca, mai ales acum când lumea e globalizată, când ai acces la informaţie, materiale, scule, absolut tot ce ţi-ai putea dori. Mai ales ca eu nu sunt în cea mai rea situaţie. Dispun de nişte resurse şi relaţii pe care mi le-am construit în timp şi nu aş putea renunţa. Mai cred şi în dictonul: omul sfinţeşte locul. Am în jurul meu oameni care mă apreciază şi mă iubesc pentru ceea ce sunt, iar sentimentul e reciproc. Cu alte cuvinte iubesc locul în care sunt şi viaţa pe care o duc. Urăsc sistemul în care trăiesc, dar sunt conştient că nimic nu poate fi perfect, avem datoria de a încerca să ne apropiem de perfecţiune şi cred că, dacă fiecare ar lucra permanent la propria persoană, ar schimba în bine şi ce se întamplă în jurul lui.

 

STUDIU (în colecţia MNAC)

Descrie-mi o zi frumoasă din viața ta.

Nu-ţi pot descrie o zi frumoasă din viața mea, pentru ca mai toate zilele sunt frumoase, ţi-aş descrie normalul, obişnuitul, nu poate fi nimic mai frumos. Nu sunt angajat undeva cu program fix, nu stau în spatele unui birou de pal şi al unui termopan, nu am un şef pe care sa fiu invidios sau pe care să-l urăsc, fac ceea ce-mi place, mai câstig şi bani pentru asta suficienţi cât să nu am lipsuri, am familia sănătoasă şi alături, îmi petrec mult timp în aer liber, sunt la vârsta la care totul îmi este deschis şi permis, dar cred că o zi fericită e una după care seara când pui capul pe pernă nu ai nici un regret. Asta e cu adevărat greu.

Ce proiecte de viitor ai?

Planuri de viitor nu am. Consider că planurile sunt făcute cu scopul de a te abate de la ele, sau de a contoriza reuşitele sau eşecurile. Şi, cum nu fac faţă prea bine eşecurilor, tind să nu-mi planific viitorul. Cu toate acestea există un plan: trebuie să-mi extind atelierul; m-am cam aglomerat cu scule, materiale şi lucrări. Şi încă unul: să continui şi să termin "Cavalerii Apocalipsei."

 

Interviu realizat de Cătălina Coşoiu

  Share

Costin Ioniță

Studii

Masterat in Arte Vizuale, Sectia Sculptura
Universitatea de Arta Bucuresti, Sectia Sculptura

Expozitii personale

“Angelus Novus”, Simeza, Bucuresti, 2008

”Opus“, Bucuresti, UNA Galeria, 2004

Expozitii de grup      
"Dialog vizual “ Bucuresti, Sala Constantin Brancusi, 2010
“Salonul de iarna “ Bucuresti, Apollo si Palatul Sutu, 2009
"Salonul National de Arta “Bucuresti, Sala Constantin Brancusi-2006
                 “Sculpturograma II“  Bucuresti, Simeza, 2006
                 “Desene de Sculptori“ Bucuresti, 2006-2010
                 “Salonul de sculptura mica“ Bucuresti 2004-2010

Membru al Biroului de Conducere  UAPR, Filiala de Sculptura, Bucuresti 2006-2010
 

Citeste revista ArtClue, numarul de primavara. 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *