Adela Edu: Autoportetizări launtrice

Acum ceva timp am vizionat o expoziţie a Universităţii de Naţionale de Arte din Bucureşti, secţia pictură, la galeria Mansardă a Facultăţii de Arte si Design din Timişoara. Creaţia unei artiste mi-a atras atenţia in mod deosebit: Adela Edu. De ce ? Pentru că intr-o oarecare măsura, lucrarile celorlalti erau "mistuite" de preocupări contemporane in ceea ce priveşte subiectele abordate, iar creaţia Adelei Edu se impotriveşte acestui val. Este predilect introspectivă.

Va fi intuneric, tempera pe panza, 2010

Creaţia ta ia naştere din stări de bucurie, singurătate, angoase, nostalgii ?
Din toate acestea, când izolate, când cumulate si de fapt din fiecare trăire pe care o am. Evident, nu tot ceea ce mi se intamplă  se cere « exorcizat » în imagini , în ceea ce fac se pot observa anumite predilecţii, o anumită repetitivitate în figurarea unor elemente, care reflectă de un fel de obsesii de-ale mele, unele temporare, altele permanente. Intâmplările pe care le-am interiorizat la un moment dat, dar pe care nu le-am făcut vizibile în lucrări, trăiesc prin acestea amprentându-se într-o zonă care nu mai ţine de tematică, de figuraţie –  ci doar parţial de vizual şi emană în ceea ce numim « starea » pe care ţi-o dă o imagine, « atmosfera » pe care o respiri în jurul ei.

Autoportretul este imanent oricarei lucrari

Lucrarile tale sunt concepute asemeni unor autoportretizari lăuntrice?
Răspunsul este afirmativ indiferent dacă mă refer ipotetic la o lucrare în care autoportretul este explicit sau la un peisaj. Am fost întrebată la un moment dat daca am vreo lucrare non auto-referenţială şi raspunsul a fost « nu », cred că autoportretul, mai ales dacă ne referim la cel interior, este imanent oricărei lucrări.
   
De multe ori în alcătuirea creaţiei artiştii apelează la simboluri universale sau personale ce pot avea ca rezultat un anumit ermetism al operei. Cărui tip de public se adresează creaţia ta? Ea poate comunica mesajul şi publicului neavizat ?
Dacă am utilizat simboluri « consacrate », am făcut-o atribuindu-le semnificaţii personale, ceea ce presupune din start asumarea unui potenţial eşec al mesajului. Mi-am asumat asta tocmai pentru că nu mi-am dorit niciodată  să comunic prin imagine la modul explicit şi cred că asta ar fi o utopie. Bineînţeles că orice reprezentare convenţionala, recognoscibilă, are un sens, o semnificaţie şi comunică ceva prin sine.

Nu vehiculez simboluri universale…vorbesc intr-un limbaj compatibil cu mine

 Abia voi mai şti de mine, tempera pe panza, 2009

Dacă desenez o inimă, o fac conştientă fiind de definiţia dicţionarului, de funcţiile ei biologice, de implicaţiile spirituale, culturale, religioase… Pentru mine, esenţială este reprezentarea subiectivă a noţiunii, spre exemplu experienţa mea legată de inimă. Chiar dacă mă folosesc de o convenţie imagistică pentru a comunica despre ce este vorba în « propoziţie », nu intenţionez citate sau trimiteri culturale, ermetism sau elitism, nu vehiculez simboluri universale. Pur şi simplu « vorbesc » într-un limbaj  pe care-l simt compatibil cu mine, cu experienţele mele.

În contextul contemporan problematica imaginarului ţi se pare a fi de actualitate?
Cred că poate fi de actualitate orice este autentic, iar actualitatea este un atribut implicit oricărei manifestări contemporane. Noţiunea de contemporaneitate nu ţine de tendinţe, ci strict de timp, calitatea de a fi contemporan o are oricine este viu. Imaginarul nu poate să dispară din imaginile artistice, fie că trăieste prin referinţe mitologice, fie că înseamnă pictarea în alb-negru după o fotografie color, fie « colarea » subiectivă într-o reprezentare plastică a unor imagini extrase din realul convenţional. Chiar şi cel mai mimetic desen are nevoie de imaginaţie pentru că liniile din care este configurat sunt imaginare, ele nu există ca atare în realitate.

Cautările tale plastice se manifestă şi în domeniul instalaţiei. Consideri că aceasta este un domeniu de sine stătător asemeni picturii, sculpturii, graficii ? Crezi că ea ar putea deveni materie de studiu în licee de artă, facultăţi ?
Am avut prin anul I sau II un curs opţional care se numea, sper să nu greşesc, « instalaţii ambientale », dar era doar o oră pe săptămână sau chiar la două săptămâni. Cred că este nevoie de mai mult, cred că este o zonă plină de resurse care merită cercetată şi uneori un impuls din exterior ajută. Ar putea fi materie de studiu, de ce nu, si cred că aşa cum căutările în pictură sau sculptură se extind uneori în mod firesc spre instalaţie acelaşi mecanism ar putea funcţiona şi în sens opus şi poate că ar duce la o mai complexă conştientizare şi valorizare a tehnicilor « tradiţionale ».

Azi imi voi aseza inima la picioare intr-un pachet curat, 2010

Pictez doar propria realitate…

Curentele avangardei începutului de secol XX au adus noi concepte artă, în acest sens suprarealismul fiind deschizător noi orizonturi. Fără aceste experienţe creaţia ta ar fi avut o altă dimensiune stilistică ?
Nu ştiu, în general cred că tot ceea ce cunoaştem ne influenţează într-o anumită măsură manifestările. Încerc să mă detaşez  cât mai mult de orice influenţă exterioară, să mă curăţ de toate influenţele culturale până ajung la ceea ce este esenţial şi specific în mine. Nu vreau să cad în capcana originalităţii cu orice preţ pentru că acesta este un mod de a te îndepărta de sine. Încerc să mă raportez la exterior nici pozitiv, nici negativ.

Dacă ne referim la suprarealişti, apreciez ideologia lor, dar în privinţa expresiei vizuale cred că de multe ori au pierdut din vedere conţinutul, ocupându-se prea mult de formă, de explicarea mesajului. Dacă este totuşi să-mi aleg  un reper exterior, aş parafraza-o, într-un sens extins, pe Frida Kahlo care declara că întotdeauna şi-a pictat doar propria realitate.

Crezi că există anumite particularităţi care diferenţiază modul în care pictează femeile de cel al bărbaţilor?
Nu cred. Logic, asta ar însemna ca toţi bărbaţii să aibă ceva în comun în felul cum pictează, la fel şi toate femeile. Ceea ce mi se pare imposibil.

Una dintre lucrările tale mi-a captat atenţia în mod deosebit, respectiv « O vulpe singuratică ». Ne poti poţi decripta câteva aspecte ale semnificaţiei acesteia?
Titlul lucrării este un vers din « Poemul care nu poate fi înţeles », al lui Ion Mureşan. Toată starea acelui poem îmi semăna foarte mult cu ceea ce trăiam atunci. La modul ludic, mai mult sau mai puţin auto-ironic, m-am identificat în această sintagmă, « vulpe singuratică ».

În lucrare, vulpea este un fel de alter-ego ascuns, care îşi poartă inima expusă, care îşi « plânge inima ». Intentia mea a fost una foarte serioasa, atingand astfel valente autoironice: in acest spirit inima din ochii vulpii face trimitere la sintagma « inimă albastră », este ca o tumoare dureroasă, dar are mici aripi albe, pure.

Portretul vulpii este realizat după un câine intalnit pe stradă puţin diform, monstruos… Inima mică şi roşie este « iubirea care pleacă » şi am vrut să o reprezint vizual aşa cum este: simplistă, banală, rudimentară, comică, patetică, kitsch, dar adevărată. Copacul alb creşte din interiorul meu şi mă protejează, ca un acoperiş, dar mă şi sugrumă.

O vulpe singuratică, tempera pe panză

Având în vedere faptul ca faci o pictură narativă, "povesteşti" practic prin imagini, de ce ai recurs la acest mod de exprimare vizual, oarecum static în detrimentul mijloacelor de tip media ?
Faptul că am început să pictez nu a fost o opţiune, a fost ceva ce mi s-a întâmplat şi am descoperit că mi se potriveşte… Mi se pare facinant că fiecare urmă pe care o laşi pe suport este încărcată cu emoţie, cu energie, ceea ce face imposibilă « traducerea » unei picturi în cuvinte, pentru că ele ajung doar epiderma ei şi nu dau acces la straturile ei invizibile. Am rămas predominant la pictură pentru că pentru mine este important actul, parcursul, mai mult decât rezultatul. Nu exclud însă posibilitatea de a experimenta cândva şi în zona noilor media, dacă va veni firesc, ca şi pictura.

Cum decurge o zi din viaţa Adelei Edu? Mergi zilnic la atelier pentru a crea?
În general nu trece o zi fără să lucrez. Uneori vine dintr-o dorinţă foarte puternică, alteori îmi impun. Mi-e teamă de lene, de inerţie, de autosuficienţă, de pericolul de a renunţa prin delăsare la ceea ce de fapt îmi dă singurul sens – instabil, dar constant – în viaţă.

Share

Interviu realizat de Victor Gingiu
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *