Adrian Crîşmaru: arta subversivă a contemporanului sincer

Hipertext şi recuperare a figurativului

A fost odată o vitrina veche. Ea a fost preluată pe retina unui artist, ridicată la rangul de icon vizual, transformată în resort al memoriei afective, investită cu expresivitate într-o lucrare-concept şi apoi restituită comunităţii. Adrian Crîşmaru povesteşte despre proiecte-eveniment, medii de expresie şi permanent dubitabila “condiţie a artistului”, introducându-ne în câmpul vizualului – militant şi în demersurile sale site-specific.  

Dubla personalitate, ulei pe panza, 2008, Proiect: un "X" oarecare
  
Cine este Adrian Crîşmaru?
Adrian Crîşmaru este numele de botez pe care l-am căpătat aici pe 9 iunie 1984 şi care este direct responsabil pentru manifestarile mele. Nu ştiu exact vârsta la care am început să desenez, dar ştiu că la 9 ani am realizat prima pictură, ce a fost înrămată, care a participat la o expoziţie a Casei de Cultură din Bîrlad, apoi ajungând pe un perete din sufrageria casei mele, lucrare de care parinţii mei au fost foarte mândri… Am început apoi să pictez în tehnica uleiului pe carton la Cercul de Pictură a Casei Armatei din Bîrlad, apoi am urmat studii de specialitate la Liceul de Artă “Octav Bancilă” din Iaşi, Facultatea şi masterul în cadrul Universităţii de Arte Plastice Decorative şi Design George Enescu din Iaşi. În prezent pregătesc proiectul pentru admiterea la doctorat, ce poartă titlul “Arta picturii şi Igiena vizuală”.

Ai o apetenţă deosebită pentru autoportretul tematic. Ţine acesta loc de manifest?
Poate ţine loc şi de manifest în cadrul unor autoportrete precum Atenţie, conţine impresii sau Nu sunt o marfă , lucrări realizate într-o manieră pop în care sunt abordate situaţii social-politice, dar cred că autoportretul reprezentativ/ hit-ul este dipticul  Visul lu’ mama şi Visul lu’ tata, o lucrare cu încărcătură emoţională, personal fiind încredinţat de faptul că pictura este cel mai sincer jurnal.

Eşti un artist mai degrabă focusat pe proiecte decât pe lucrări disparate. Ȋţi alegi temele din realitatea contemporană, dar acestea ajung la tine prin obstinaţia reprezentării lor în societate, sau eşti un fin observator al detaliilor estenţiale din cotidian?
Ȋmi structurez demersurile în proiecte, având pictura ca suport principal. În lucrările recente am adoptat şi alte medii de expresie artistică (după denumirile contemporane) cum ar fi performance, imaginea video, instalaţia. Temele nu mi le aleg, pur şi simplu vin de la sine, aş putea spune ca mă aleg ele pe mine, eu fiind cel care le pune în practică, dar îmi place să cred că artistul este ca un detectiv în ceea ce priveşte aspiraţiile umane.

Te poţi numi un “artist local” în sensul pozitiv al cuvantului? Prin intervenţiile în spaţiul public şi alte acţiuni site-specific dai spectatorilor posibilitatea să iţi descopere viziunea asupra oraşului. Iaşul te inspiră, sau te intrigă?
Actul creaţiei pe care îl reprezintă o pictură, cuprinde atat povestea facerii sale, contextul, intenţia, cât şi spaţiul în care este expusă, poziţia în care este aşezată, alături de toţi factorii opţionali ce participă la spectacol. În acest context doresc să particip la particularizarea oraşului prin picturile prezentate în proiectul Ia şi tu. Demersul are intenţia de a « da o faţă nouă » şi oarecum optimistă, cu intervenţii cromatice pe un suport independent de pereţii blocurilor, de cele mai multe ori degradaţi sau cârpiţi cu izolaţii multicolore având o alchimie a griurilor greu de obţinut chiar şi de către un pictor profesionist.

Prefer- în contextul în care pentru fiecare expoziţie există un spaţiu ideal – ca pentru fiecare manifestare artistică, în funcţie de miza propusă, să gasesc un spaţiu propice, capabil să pună în valoare ideea prezentată. De aceea cred că proiectul artistic şi spatiul trebuie să se sincronizeze, nu să fie adaptate.
Proiectul Ia şi tu! constă în ataşarea în spaţiul public a unor picturi ce definesc în esenţă acel ambient. Primele lucrări au ca subiect/obiect redat un cojocel dintr-o vitrina de pe strada Cuza Vodă din Iaşi, România. Cojocelul era singura vitrină care nu a fost schimbată de circa 40 de ani, şi  reprezenta reclama unui atelier de croitorie.

        
Cojocel, u/p, 2009, Cuza – Vodă, Iaşi, Romania

Tot în proiectul „Ia şi tu!”, nu ca un ciclu, ci în forma unei lucrări individuale se află şi pictura „Omagiu lui Van Gogh”.
Ȋn realizarea unei lucrări, mai întâi apare ideea, însă de multe ori este nevoie de timp pentru constituirea fizică a acesteia; de mic am fost fascinat de legendele ce îl aveau ca personaj principal Van Gogh şi, ca alţi multi artişti, am dorit să pictez urechea lui Van Gogh, dar fără a face din acest deziderat un proiect cu o certitudine spaţio-temporală. Ulterior, ajuns în faţa casei surorii lui Van Gogh aflată în Welwyn U.K,  am simţit că acolo este locul –atât ca spaţiu cât şi ca timp, pentru un omagiu plin de sens acordat artistului.

                        
 „Omagiu lui Van Gogh”, sepia pe panza, 40/40 cm, 2010, Welwyn, U.K.

Eşti un artist militant, sau demersurile tale sunt temporare, directe şi orientate spre rezultat?

Niciodată demersurile nu îmi sunt temporare, dimpotrivă, îmi place să mă joc de-a arta şi să nu dau niciodată verdicte, fie din principiu, fie din credinţa că arta nu e matematică – chiar dacă arta poate să o includă. Una dintre temele pe care le abordez este Arta şi jocul, în ideea că jocul nu ar trebui să se suspende în nici un punct al existenţei noastre.
În proiectul Ras din rASă, partea fizică a ideii constă în 54 de picturi, fiecare pânză reprezentând câte un câine, iar reproducerea foto a picturii, câte o carte de joc. Sunt pictaţi câini comunitari din toate cartierele oraşului Iaşi. Miza, din punct de vedere conceptual, este recuperarea artistică de reprezentare/ilustrare şi într-o mai mică măsură latura socio- morală a subiectului.
 Am menţionat latura „fizică” a proiectului, deoarece acesta va avea parte şi de un performance-actiune – lucrările vor fi instalate în cartierul/ locul unde a fost capturată imaginea câinelui din fiecare pictură.
Toată acestă acţiune va fi documentată video, iar lucrările pictate vor exista în întregime numai în cadrul unei expoziţii, rămând în serie doar în pachete de cărţi de joc.
                     
“Let’s play the game!”

Eviţi oarecum reprezentarea fotorealistă în pictura ta, atât din punct de vedere cromatic, cât şi compoziţional. Simţi nevoia de esenţializare, de less is more, propui o stilizare personală sau încerci să te detaşezi de tendinţele actuale?
Pictura figurativă este cea care m-a interesat si mă interesează, cât despre reprezentare, cred că fiecare lucrare îşi are tehnica, reprezentarea, cromatica ideală. Noi ca artişti suntem cei care căutam, de multe ori trec zeci de ani, sau trecem pe lânga fară să observăm lucrarea ideala. Cred cu tărie că Marele Privitor judecă/discerne o lucrare de calitate  indiferent  de tendinţa, curentul sau stilul în care se încadreză aceasta. 

 Ȋn contemporaneitate, mai există reguli de urmat pentru un artist ?
De-a lungul timpului, pictura a căpătat un set de norme care acoperă profesional standardele meseriei indiferent de forma de manifestare. Chiar dacă în anii 50’ – 60’ ai secolului XX, artiştii avangardişti au renunţat la ele, acestea au continuat să existe atât în opera celor care şi-au continuat investigaţia plastică în zona picturii (Lucian Freud, Balthus, Gino de Dominicis) cât şi în cei care au respins lucrul cu imaginea, încercând –dintr-un motiv sau altul- să nu respecte aceste norme. Ultima categorie îşi datora poziţia faptului că aceste linii erau legate de însuşi structura fiziologică a omului şi mai putin de un trend artistic construit din motive de paradigmă culturală.
Adepţii mediilor de expresie contemporane (happening, performance, etc.) refuză de multe ori să îşi raporteze practica artistică la aceste norme, însă ele au fost preluate cu foarte mare interes de infrastructura vizuală contemporană, în zone cum sunt publicitatea, cinematografia şi orice practică care foloseşte limbajul vizual cu intenţii persuasive.

Crezi în titulatura de “artist total” sau este aceasta doar un avatar utopic al “doctoratului total” ionescian? Când trebuie un artist să îşi limiteze mijloacele de expresie în favoarea ideilor exprimate?

Întrebări în format "ce este arta?" sau “care este viitorul artei?” dăinuie în controversele iscate pe aceast subiect, cu atât mai mult cu cât se ştie că aceasta se schimbă în concordanţă cu epocile, tehnologia şi contextele sociale. Arta se schimbă şi nu evoluează. Numai tehnologia a evoluat; în artă trăim un prezent continuu, în ideea că un artist este în concordanţă cu epoca sa în orice perioadă de timp. Auto-întrebări în ceea ce priveşte condiţia artistului mi se par firesti, dar în acest context pot susţine cu tărie că sunt un fan al poetului grec antic – în momentul în care îşi recita poeziile, le cânta şi dansa pe ritmul acestora, neinteresându-l mediile de expresie artistică, ci pur şi simplu, înplinirea prin Artă.

Artişti care ţi-au influenţat evoluţia profesională?
Eugen Iftene, Ioan Vânău, Mihai Taraşi, Zamfira Bîrzu, Adina Tofan, Cristian Ungureanu, Felix Aftene, Sorin Purcaru, Dan Acostioaie, Valentin Sava, Liviu Suhar, Eugen Alupopanu, Rodica Grosu, Andrei Morteci, Maria Gheorghita, Mihai Gîtman, Andrei Scânteie, Claudiu Ciobanu, Olah Tibor, Ivan Titus,  Stefan Grigoraş, Ioan Pricop, Mitruţ Peiu, George Cernat, Dima Gherasim… îmi cer scuze daca am uitat sa citez pe cineva! Totuşi vreau să-l menţionez şi pe regretatul profesor Dumitru Alexoaie.
 

httpv://www.youtube.com/watch?v=1b1BKgOL_h8

httpv://www.youtube.com/watch?v=xqHSoX4zGTE

website: www.adriancrismaru.pers.ro

Interviu realizat de Silvia Pintilie

Share

A aparut revista ArtClue, format print si web. Solicita revista in format pdf aici>>

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *