Alice Iliescu și partenera ei – linogravura

O cunosc pe Alice de 7 ani, am fost în aceeași generație la facultate. Stătea în fața mea la cursul de Istoria Artei, și nu înțelegea de ce chicotesc, se uita indignată la mine. Prima dată când a făcut asta s-a întâmplat să fiu dată afară de la cursul respectiv. Am vorbit după curs. Mi-a arătat ce face. Mi-a plăcut. Îmi place acum și mai mult ce face. Am ocazia și plăcerea să v-o prezint: Alice Iliescu – artistul cu o tonă de talent, două de profesionalism și trei tone de idei pe metru pătrat de… linoleum.

Sandale, bronz

Alice, de ce te-ai apropiat de linogravură şi nu de alte tehnici grafice (sau de gravură)? Pare o tehnică mai rough & tough…
Dacă luăm în calcul efortul fizic pe care îl implică realizarea unei linogravuri, răspunsul vine de la sine – pentru bicepşi . Evaluând, însă, din punct de vedere estetic rezultatele şi comparând-o cu celelalte tehnici de multiplicare pe care le-am experimentat, am hotărât că aş putea face echipă cu linogravura. Această tehnică a reușit să mă incite, deşi, în aparență, dă senzaţia că este limitată din multe puncte de vedere. Dacă la începuturile sale a fost utilizată pentru ilustraţii de carte sau afişe de propagandă, fiind cea mai la îndemână tehnică de multiplicare, cu timpul, linogravura a început să fie folosită în contexte tot mai variate.

Am ales să lucrez şi să cercetez îndeaproape linogravura, deoarece am descoperit că pot depăși limitele care pare să le aibă, încercând să o recontextualizez. Sparg tiparele bidimensionalului și invadez un spațiu 3D. Rup clișeul unei dimensiuni mici a suprafeței de tipărire și a tirajului mare de reproduceri, realizând lucrări unicat pe dimensiuni ce depășesc 200 X 150 cm. Mă joc cu materialul, desenez, sculptez, imprim, suprapun, ajung la efecte picturale sau extrem de grafice. Linogravura îmi dă variate posibilități de experimentare, nu mă limitează cu nimic. Fiecare experiment are ca rezultat ceva nou. Chiar nu mă plictisesc.

Pentru profanii graficii (ca mine ), descrie te rog pe scurt procesul de producţie al unei linogravuri. Sunt foarte curioasă ce implică munca ta din punctul ăsta de vedere.
Totul porneşte de la o bucată banală de linoleum, extrem de ofertantă, pe care se desenează mai mult sau mai puţin asumat „ceva”. Încă de la început este necesar să accepţi convenţia cu partenerul tău „tehnica” care îţi impune două reguli fundamentale de joc, şi anume, imaginea finală trebuie gândită în oglindă, orice gest fiind irepetabil şi ireparabil. Aşa zice ea… Acum rămâne să vedem dacă face linogravura ce vrea cu noi sau facem noi ce ştim cu ea. Dacă accepţi înţelegerea, mergi mai departe în jocul serios de-a kung-fu-ul. Se conturează ideea că numai în echipă putem câştiga, dar în aer pluteşte sentimentul că partenerul vrea mai mult. Dar să trecem la treabă.

Ne întoarcem la etapa desenului. Joc de linii modulate care se întâlnesc, intră în conflict, se resping, se plac, se împrietenesc, povestesc, se contopesc în pete şi nasc forme, îşi dau semn, transmit mesaje, îşi clarifică identitatea. Totul pare că se apropie de final, însă reprezintă doar „the beginning of a beautiful friendship”, iar aceasta nu include un pact de neagresiune… începe războiul. Ne înarmăm cu dălţi bine ascuţite ce abia aşteaptă să lase urme ferme şi adânci în bucata de linoleum pe care nu o privesc ca pe un inamic, ci ca pe ceva ce trebuie salvat şi resuscitat, care are nevoie de un impuls pentru a prinde viaţă.

Chiar că sună a război: linoleum, dălți ascuțite, kung-fu, ce mai…
Principiul este acela ca tot desenul să rămână, iar restul materialului, balastul, să dispară. Astfel, se concretizează placa de lino gata de tipărire. De aici, lucrurile merg pe repede înainte, respectând rigorile de imprimare. Avem placa „ştampilă” care se cerneluieşte cu cerneala tipografică, iar peste ea vine foaia de hârtie. Totul intră la presă şi urmează ca imaginea de pe linoleum să-şi lase amprenta pe foaia de hârtie în oglindă. Finalul este amprenta clară a unei imagini gândite şi reconstruite pe rigorile impuse de tehnica de tipar înalt.
 
Care este procesul tău creativ? De unde îți vin ideile, ce te inspiră?
Pentru mine, procesul creativ nu implică o muză, nici de o stare de preaplin, ci un limbaj pe care l-am descoperit, l-am exersat, l-am personalizat şi care îmi oferă firesc, libertatea de a comunica. Până la un moment dat, am crezut că ideile trebuie să vină de undeva, însă mi-am dat seama că nu este timp pentru a aştepta inspiraţie, aşa, de nicăieri. Am hotărât să vorbesc despre ce cunosc cel mai bine, despre mine, să-mi spun povestea, banală sau incitantă. Lucrările mele nu au un final bătut în cuie. Finalul îl face privitorul, el dă sensul şi direcţia. Proiectele „52 m sub tavan”, „Olimpiada”,  „Olimp”, „Alice nu mai locuieşte aici”, „Let’s play some kung-fu” prezintă aspecte de viaţă care mă definesc în raport cu mine însămi şi cu cei din jur.

Olimp

Seria Olimp, 100 x 70 cm, linogravura

Me, Seria Olimp, 100 x 70 cm, linogravura

Sandals, Seria Olimp, 100 x 70 cm, linogravura

52 m sub tavan

Crossway, Seria 52m sub tavan, 200 x 150 cm, linogravura

Shower, Seria 52m sub tavan, 200 x 150 cm, linogravura

Vlad’s Room, Seria 52m sub tavan, 200 x 150 cm, linogravura

Alice nu mai locuieşte aici

Alice doesn’t live here anymore 1, 200 x 150 cm, linogravura color

Alice doesn’t live here anymore 3, 200 x 150 cm, linogravura color

Alice doesn’t live here anymore 6,  200 x 150 cm, linogravura color

Grafica pe computer e deja peste tot, e populară și în rândul tinerilor artiști grafici și asta se vede cu ochiul liber. Cum crezi că va afecta această popularitate procesele tradiţionale de gravură? Va mai vrea vreun student să-și murdărească mâinile cu cerneală? Crezi că se vor pierde tehnici precum linogravura, aquaforte sau simplul desen în peniţă?               
Viaţa tehnicilor tradiţionale nu depinde şi nu are niciun motiv întemeiat de a fi condiţionată de prezenţa în peisajul artistic contemporan a tehnicilor computerizate. Trebuie conştientizat faptul că aceste abordări sunt interdependente, deoarece tehnicile computerizate au ca punct de plecare şi etape de concretizare aceleaşi principii pe care le urmăresc şi tehnicile tradiţionale. Pentru fundamentarea unei baze solide şi însuşirea procedurilor şi mecanismelor tehnice de procesare a imaginilor este nevoie de stăpânirea prealabilă a tehnicilor de multiplicare tradiţionale.

Nu vreau să se înţeleagă că nu se poate face performanţă în domeniul graficii computerizate fără gravură, dar acceptarea relaţiei interdisciplinare nu poate avea decât un rezultat mai bun. Cât despre popularitate, cred că acest termen îşi găseşte locul şi identitatea cea mai clară în contemporaneitate, în fotbal. În artă, popularitatea este un termen extrem de vulnerabil şi cu prea multe valenţe. Fiecare tehnică, fiecare limbaj, se actualizează în funcţie de context şi de utilizator în relaţia cu mesajul transmis şi cu receptorul. Totul ţine de fluxul informaţional şi de disponibilitatea de receptare a mesajului. Contează calitatea „produsului”, însă ambalajul şi mesajul sunt fundamentale. Nu ne mai putem bloca în receptarea mesajului, oprindu-ne la stadiul de analiză a tehnicilor deoarece ele sunt doar unelte cu care noi facem vizibil mesajul. Totul depinde de cât de clari suntem cu noi şi cât de bine ne facem înţeleşi.                

O dată cu terminarea facultăţii ai rămas în învăţământul universitar artistic; cum este să fii de “partea întunecată” a catedrei?
„Partea întunecată a catedrei”! Sună de parcă aş fi într-un film american. „Profa” ajunsă într-o şcoală de la periferia Brooklyn-ului cu tineri revoltaţi, neînţeleşi şi într-o stare continuă de răzvrătire.

Da, da, ca personajul lui Michelle Pfiffer în „Gangster’s Paradise”
Mereu trebuie să ne găsim un motiv undeva, în cineva, un duşman care să ne alimenteze starea de constanţi „neînţeleşi”. Ce să zic… Mi-am dorit treaba asta şi o trăiesc ca pe o experienţă irepetabilă şi inedită. Privesc experienţa aceasta ca pe „un teren de joacă”, nu de „război”, în care cunosc zilnic noi prieteni, învăţăm împreună lucruri, ne descoperim abilităţile şi încercăm să ne dobândim libertatea de expresie şi, nu în ultimul rând, să fim noi înşine. Încerc să facem o echipă, să înţelegem importanţa ei, să ne dezvoltăm ca individualităţi, să înţelegem importanţa lucrului pe care îl facem, dar să nu îl privim ca pe un context care ne constrânge şi ne înregimentează. Vreau să cred că facem mai mult decât să învăţăm tehnici de gravură, construim o relaţie şi ne asumăm şansa de a deveni cei mai buni. Direcţia este una singură, de a şti ce vrem şi de a face acest lucru vizibil în cel mai personal, profesionist şi artistic mod.

Văd că Forţa e cu tine, tinere Jedi.Cum e să fii în acelaşi timp şi PR al Universităţii de Artă şi Design Cluj, te descurci?
În poziţia coordonatorului de relaţii publice în cadrul Universităţii de Artă şi Design Cluj-Napoca, am sarcina de a creea vizibilitatea acestei instituţii. În atribuţiile mele intră o serie de sarcini ce ţin atât de crearea unei relaţii directe cu publicul ţintă, a unor strategii pentru obţinerea vizibilităţii şi creşterea gradului de interes din partea publicului faţă de acţiunile UAD, cât şi de crearea unor mecanisme interne în cadrul instituţiei care să înlesnească înţelegerea importanţei fenomenului de comunicare. A fi PR la UAD nu este ceva cu totul diferit de activitatea didactică sau cea artistică, deoarece, în toate cele trei cazuri, accentul se pune pe comunicare, relaţionare şi interacţiune. Lucrurile şi atribuţiile se leagă frumos şi se dezvoltă armonios. Sunt activități ce se completează consolidând o experienţă care mă alimentează benefic… pe plan artistic. Ce să spun? Este bine.

Şi pe când expui la MOMA?
O, da! MOMA şi TATE, ce să zic? sunt acolo…waiting for me…Dar până atunci am fost selectată să particip la "Foire Internationale du Dessin Paris 2011" după un concurs de selecţie extrem de riguros. Particip în cadrul UAD la concretizarea proiectului Expo-Maraton, care are ca scop promovarea studenţilor. Lucrez la proiectul de cercetare pentru Doctorat “Let’s play some Kung-fu”, iar până în prezent am colaborat cu Galeria Point Contemporary Bucureşti, la proiectul “Don’t Get Mad Bro”. Am participat la un workshop curatorial “Caravaggio şi caravaggiştii” la muzeul Luvru, Paris. Interesul pentru diferitele medii de exprimare artistică m-a determinat să experimentez sculptura. Astfel, am participat la Bienala de sculptură mică “Vârsta de bronz” la Muzeul de Artă Cluj-Napoca şi am avut un solo-show la Galeria Casa Matei, “Alice nu mai locuieşte aici”. Mai am până la MOMA… doar un pic
 

Interviu realizat de Tereza Anton

  Share

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *