Alina Staicu şi lăcomia experienţelor

Deşi puţini ştiu acest lucru, artă românească contemporană se face şi în afara Bucureştiului (tineţi-vă bine! 🙂 ), la Cluj, de exemplu. Nu mă credeţi? Alina Staicu o să vă convingă. Tânără artistă, stabilită în Cluj, Alina nu este la început de drum, participând la numeroase expoziţii de grup şi personale, atât în Cluj, cât şi în Bucureşti şi în afara graniţelor. Proiectul „Pretender” despre care vom vorbi ca fetele în acest interviu este lucrarea ei de doctorat, un proiect amplu care va cuprinde 1000 de lucrări monocrome de mici şi foarte mici dimensiuni (şi chiar mai mici decât mici). Protagonistele acestor mici opere de artă sunt prietenele Alinei, „fetele ei” cum obişnuieşte să le alinte. Deşi pictată în alb, negru şi evident multe tonuri de gri (256), lumea Alinei este fascinantă, colorată, interesantă şi plină de viaţă.

Pretender, acrilic pe panza, 2010

Cât de mult ne prefacem, te prefaci?

Ne prefacem mult, în fiecare zi, ne prefacem cu sau fără acordul societăţii, ne prefacem faţă de noi înşine. Dar dacă te referi la „Pretender”, acolo este un alt fel de prefăcătorie. Sunt atât de multe moduri de a te preface încât nu ştiu cu care să încep. De la deghizare, snobism, ipocrizie până la jocul de-a pretinde că eşti cineva, până la impostură. „Pretender” se referă la acel a pretinde pentru a deveni.

Cred că mă prefac un pic mai mult decât vreau să recunosc; în primul  rând ca femeie eşti supusă şabloanelor, eşti gândită şi gândeşti un pic în funcţie de ele, le ironizezi, le analizezi dar rămâi un pic ataşată de ele. Dar îmi şi place duplicitatea, parcă ai trăi două vieţi. De fapt, cred că e un fel de lăcomie a experienţelor, aşa că te prefaci nu ca impostor, ci ca cel ce are de ascuns, de trăit, de păstrat.

De ce „fetele tale” ?

Fetele mele pentru că ele au început jocul pseudodeghizărilor, pentru că ele ştiu să intre în pielea personajelor şi pentru că aveam nevoie de complicitate, de căldură în proiectul acesta. Contextele sunt inspirate de poze de familie, personajele sunt în deplin contrast cu contextul şi atunci îmi trebuia un plus de familiaritate şi naturaleţe. Ajunsesem să vânez fete ce se pretau unui anumit şablon socio-cultural şi atunci m-am întors definitiv la fetele mele şi cred că e o decizie bună.

Cum e să fii gagică pe scena artistică clujeană? Eu am plecat, tu cât mai stai?

Cum e să fii şi femeie şi artist în Cluj… Aşa s-a născut proiectul „Pretender”, e o continuă duplicitate, o încercare permanentă de a concilia ceea ce eşti cu ceea ce ar trebui să fii. E greu să fii gagică, e încă o lume a bărbaţilor dar sunt optimistă şi am putut constata că se mai schimbă mentalităţi măcăr pe jumătate… Cât mai rămân? Sunt ca într-o căsnicie cu Clujul… Ne certăm, ne rutinăm dar încă îl iubesc. Sper să-i pot fi infidelă cât mai des dar o să mă întorc la el.

Zgârcită ştiu că nu eşti, atunci de ce miniatură?

Miniaturi pentru că nu vreau ca pictura mea să fie privită de la distanţă nici la propriu, nici la figurat. Şi pentru că un metru pătrat de picturalitate e o provocare dar un centimetru pătrat de picturalitate este chirurgie. Şi nu-mi permite ezitări.

Care este secretul tău? Ştiu sigur că ai unul.

Secretul meu… Sunt multe. Unul grav tocmai l-am dezvăluit: îmi plac duplicităţile, nu în sensul de minciuni ci în sensul de a-ţi asuma tot ce implică viaţa ta şi tot ce vrei să implice ea. De exemplu, mi-ar plăcea să am bani dar tot aş picta, mi-ar plăcea să trăiesc din pictură dar tot aş preda. Mici duplicităţi… Secretele mari rămân secrete, dacă nu te superi. Îţi mai zic unul mic: nu lucrez cu lupă niciodată, în ciuda ipotezelor pe care nu le contrazic şi ca răspuns la întrebările pe care m-am făcut că nu le aud.

În afară de pictură, ce mai există în viaţa ta?

Viaţa mea e plină, am o familie mare, asemănătoare celor siciliene, am o căsuţă cu şapte pisici nedomesticite în pod, prieteni mulţi şi plini de poveşti, cărţi de citit, locuri de văzut, predau şi – deşi nu asta mi-a fost intenţia acum cinci ani când am început – îmi place la nebunie şi mai există doctoratul de terminat şi sutele de idei de proiecte care trebuie şi puse în practică şi… uf, chiar am o viaţă plină de dă pe-afară. În principiu sunt un om fericit, cu mici accese de cinism pe care îmi place să le numesc luciditate.

httpv://www.youtube.com/watch?v=Z_-dnjJrC0E&feature=player_embedded#!

Interviu realizat de Tereza Anton
 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *