AMALIA DULHAN

Ne-am obișnuit să considerăm lumea în care trăim ca anostă, preocupată de lucruri meschine, lipsite de sentiment și lumină. Amalia Dulhan nu poate percepe însă cotidianul ca un spațiu lipsit de magie. Cu o sensibilitate aparte, artista urmărește detaliile înconjurătoare ce alcătuiesc materialitatea. Ea reușește să pătrundă dincolo de vălul lucrurilor palpabile prin candoare și nemișcare, neliniște și organic, mister și vegetal. Alcătuite dintr-o materie densă de culori și umbre, lucrările ei îmbină cu succes o serie de elemente ce par neîmpăcate în afara pânzelor sale.

Parafrazând un citat cunoscut „Suntem ceea ce creăm“, cine ești tu din acest punct de vedere?

Dacă ceea ce eu creez este o imagine a mea atunci presupun că mă pot descrie ca o ciudățenie îmbibată în mister, alienată, oarecum inocentă, șocantă dar discretă, difuză și totodată prezentă, melancolică și de ce nu, interesantă.

Se spune că în artă, Picasso a deschis și a închis toate drumurile. Crezi că mai există loc de nou în lumea artistică sau și noul este un vechi reinventat?

Nu știu în ce măsură Noul va mai fi vreodată pur, complet imaculat. Este un aliaj între prezent, trecut și vise despre viitor. Plus că omenirea funcționează dintotdeauna pe principiul „descoperirii“ unor lucruri vechi deja de secole dar uitate. Cred în viziunea unică a individului, în perspectiva sa afectivă, intelectuală, imaginativă. Așa că noul este orice, atâta timp cât este nou în conștiința mea.

Tema autoportretului revine constant în lucrările tale. Este acest gen de introspecție o manieră de a te cunoaște mai bine?

Încerc să mă cunosc, deși poate părea șocant sunt sigură că nu știu nici 30% despre mine însămi, și mă bucură faptul că nu știu. Autoportretul e ca o exorcizare a unor lucruri cărora nu le pot da formă în cuvinte, este un fel de jurnal personal al diferitelor momente importante din viața mea, desigur într-o manieră codată și intimă.

Ai anumite motive, obiecte sau simboluri pe care le folosești mai des în lucrările tale? Mă obsedează ideea de inimă ca organ anatomic, ca simbol, din diferite materiale (sticlă, metal, vegetal…) păpușa ca alter-ego, păsările, fluturii, și orice mic obiect cu încărcătură emoțională poate deveni piesa de puzzle în lucrările mele.

Pentru tine, a face artă este doar o meserie sau este o căutare mai profundă a propriului sine prin intermediul exprimării creatoare?

Fac artă de mică, mama este scenograf, am crescut în mirosul de tempera, am făcut liceul Tonitza începând cu clasa a V-a, nu cunosc alt fel de viață decât acesta în care universul meu este populat de lucruri frumoase, în care poți să-ți pui amprenta creativă asupra atâtor lucruri. Pentru mine este mai mult decât o meserie, este singurul fel de a trăi, nu mă pot imagina fâcând altceva.

Tu ești unul dintre artiștii care fac parte din Clubul Ilustratorilor. Ce înseamnă pentru tine acest Club?

Clubul Ilustratorilor este o frumoasă poveste pentru mine, mi-a deschis aripile, ochii, mi-a dăruit prieteni noi, și mi-a oferit ocazia să leg o relație strânsă și frumoasă cu Stela Lie, căreia îi datorez nespus de mult. Întâlnirea cu ilustrația mi-a îmbogățit universul creator și mi-a marcat stilul astfel încât acum nu consider ceea ce fac eu este pictură, ci mai degrabă o formă de ilustrație pe pânză.

 Crezi că în domeniul artistic se poate vorbi de o competiție între artiștii de gen feminin și cei de gen masculin?

Competiție între sexe există desigur în orice domeniu, și va fi mereu. Consider că un artist poate ajunge „mare“ doar dacă viața de familie e pe plan secund și el este devotat total artei sale, de regulă un bărbat artist poate face acest sacrificiu, o femeie-artist nu. Dar asta nu înseamnă că viața și arta ei sunt neînsemnate, pot fi  pline de forță și sinceritate într-un fel atât de intim, de plăcut, dar vor rămâne ale ei, nedescoperite și neapreciate de cei care „dictează“ ce e bun sau nu în artă. Și este trist când o artistă renunță la exact acele calități și interese feminine care o definesc doar pentru a se încadra într-un curent artistic masculin.

Care consideri că e rolul artistului în societatea contemporană?

Artistul trebuie să imortalizeze clipa pe care o trăiește, generația sa, secolul său. Să fie martor, personaj principal, martir, poet, nimeni sau cineva celebru, capabil să facă oamenii să aspire la mai mult. Trebuie să fie o oglindă a timpului său, „deformată“ de viziunea sa personală.

Dacă ar fi să-ți alegi o carte, un film și o melodie care să se apropie de spiritul creațiilor tale artistice, care ar fi acestea?

O carte: „Dicționar Robert de nume proprii“ de Amélie Nothomb eventual mixat cu ceva mai înfricoșător, „The Shining“ de Stephen King și decorat cu suprarealism „Smulgătorul de Inimi“ sau „Despre Dragoste și alți demoni“ un film: universul scenografic din „Lemony Snickets, a series of unfortunate events“ și povestea incertă dar melancolică din „The Virgin Suicides“ al Sofiei Coppola. o melodie: Portishead – „The Rip“ de pe ultimul lor album. 

Spune-mi trei lucruri pe care îți place să le faci în timpul liber.

Îmi place foarte mult să fac lucruri mărunte dar să le savurez. Ca de exemplu, o plimbare în parc, mai ales când oamenii sunt grăbiți și pot să-i observ pe îndelete. Îmi place să citesc pe nerăsuflate, deși se întâmplă din ce în ce mai rar, să ascult muzică, să descopăr muzică, să fac baloane de săpun oriunde ca să colorez clipa, pentru mine și toți cei din jur. Cel mai mult îmi place să simt – tinerețea, libertatea, dragostea, tristețea.  

Site web: http://amaliadulhan.blogspot.com
Interviu realizat de Elena Andrei

 Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *