Astrul pletos

Dintre emoţiile noastre primare, dacă frica e bună, o reacţie care conduce la evitare, smulgere, eliberare de ceea ce e resimţit ca pericol, anxietatea e o emoţie a neputinţei, pentru că pericolul, deşi ireal, sau poate tocmai de aceea, este incontrolabil. Orice s-ar face, e de neevitat. Pare fatal. Iar puterea, nu e o noutate, leagă foarte bine cu emoţiile neputinţei, are nevoie de ele pentru a se exercita. Legăturile dintre omul puterii şi omul fatalităţii, dintre teroare şi blocaj social, dintre anxietate, alarmism, culturile catastrofei şi ale fricii, dintre interesul politic şi panica socială sunt largi subiecte de investigaţie pentru un ciorchine întreg de discipline, de la antropologie la critical security studies. Trecând prin artă, fireşte.

Carmen Acsinte e un artist care a decis să plonjeze în acest hăţiş, şi a făcut-o subit, scurt, dintr-o bucată. Cum vorbeşte ea despre toate astea? Direct: printr-o instalaţie. A afişat-o la Bucureşti, după care a făcut din ea o expoziţie la Timişoara. Interesant în proiectul ei e că leagă problematica putere-catastrofă-panică-control politic cu ajutorul a doi lianţi, a căror proximitate face din proiectul ei un joc mental cu un schepsis care îţi pune mintea pe rotiţe. Semantica proiectului e într-adevăr prima lui virtute: practic, porneşte de la blana unui urs, conceptual, de la semnificaţiile, metaforice sau nu, ale cometelor. Iar între blana ursului şi fenomenul cometelor se întind şiragurile rupte şi împrăştiate pe alocuri a câteva sute de bile roşii şi albe. 

Discursul ajutător al instalaţiei citează din scriitorul şi publicistul Demostene Botez şi din Caragiale (referinţe care cred că acum îşi fac intrarea în arta contemporană românească, dacă nu cumva greşesc; puţini şi-ar putea imagina producţii de artă contemporană conectate conceptual la cineva ca Demostene Botez). Textele trimit la contextul crizei economice de la începutul secolului trecut (oare unde şi când am mai auzit aceşti termeni?), când oamenii se vedeau confruntaţi şi cu pericolul unei crize încă mult mai mari: vine cometa! Mai întâi, textul lui Botez (1928) compară omul politic însuşi cu un personaj-cometă, un zmeu care planează la înălţime cu ajutorul unei cozi oculte, fără de care, ca orice alt zmeu de jucărie, ar fi uşor pus la pământ. Iar textul lui Caragiale (1899) vorbeşte despre fenomenul cometei (cu care contemporanii lui se confruntau de-a dreptul, urmărind, prin presă şi prin zvonuri, evoluţia cometei Biela) şi descrie acest „astru pletos“, o stea „cu capelură“ ca pe ceva în măsură să inducă comportamente sociale anume, excelente pentru ocheanul şi condeiul lui. Ce e cu toate astea aici?

Catastrofalul face parte de multă vreme din imaginarul politic. Ceea ce se poate întâmpla brusc, neprevăzut, imposibil de deturnat, este un bun aliat politic, puterea are bune relaţii astrale. Şi atunci, de ce să construieşti politic o lume mai rezilientă faţă de aşa ceva, când e mult mai profitabil să pescuieşti în apele tulburi ale umorilor pe care aşa ceva le stârneşte, într-un iaz al turbulenţelor emoţionale pentru care panica, spaima şi teroarea pot constitui un combustibil fertil. 

A trăi cu frica de cometă, cu spaima de spaţiul uriaş şi pustiu din neantul căruia ar putea ţâşni ceva nimicitor către noi (teroare deloc fictivă de altfel, de vreme ce există ceea ce se numeşte cometofobie), e un exemplu pentru felul în care funcţionează, la nivelul solului terestru, complicitatea puterii cu umorile defensive ale animalului uman care îl populează. Catastrofa anunţată, probabilă sau iminentă, are loc tocmai prin faptul că nu are loc. Ea subzistă prin comunicarea probabilităţii ei, prin hrănirea condiţiei ei posibile. Astfel, ea are loc exact prin faptul că se tot amână. Anunţul şi amânarea ei sunt complici cu ştate vechi ai exercitării puterii asupra psihologiei maselor. 

Şi pentru că e vorba de mase, de popor, de nervurile primare care ţin laolaltă colectivităţi, fiara, ursul, ceea ce e sălbatic fără a fi tocmai străin, acest neom apropiat omului poate fi o bună reprezentare a iraţionalului umoral la care se referă instalaţia lui Camen Acsinte (ea nefiind un artist surprins la primul lui caz animalier: Luminiş, Antologia muştei şi Zoomagia sunt serii anterioare de imagini locuite cu dezinvoltură de animale, insecte şi păsări). Mingile roşii şi albe, de cealaltă parte a instalaţiei, proiectează totul într-un orizont larg, cosmic (cu toată ironia încărcată aici, pe care Acsinte o declară de la bun început), în care spaima umană zboară prin spaţiu cu viteza unei bile planetare lansate într-un joc de biliard cu reguli, altminteri, destul de cumsecade. Dacă n-ar fi cometele, fir-ar să fie. 

Nişte deşeuri, de fapt. Asta sunt cometele: resturile unui picnic la marginea drumului dintre două galaxii, ceea ce a rămas după formarea tuturor bilelor şi tuturor mingilor cosmice. Cometa e un reziduu pe care nimeni nu şi-l revendică, o rămăşiţă dezorientată care bântuie printre galaxiile ce şi-o pasează indiferente de la una la alta. Un rest potenţial haotic al ordinii provizorii din cosmosul minţilor noastre. 

Lumina sub care poate fi expusă instalaţia lui Carmen Acsinte nu e indiferentă. Mingiuţele luminate din lateral fac coadă şi capătă două emisfere: una strălucitoare, solară, cealaltă obscură, scufundată în bezna din care toate aceste corpuri rotunde par să se nască.

Ursul cu bilele în urma lui are ceva indiscutabil grandios, supraomenesc, cosmic în registru ironic (dar şi din cauza amplorii instalaţiei şi a contrastului uriaş/infim între componentele ei). Blana lui brună, opacă, stă lată pe un întreg perete negru, planând deasupra neantului, ca şi biluţele roşii pe care le lasă în urmă ca pe nişte dâre. Bezna în care se pierde coada cometei – personaj cosmic simpatic altminteri, dacă nu ne-ar ameninţa cu extincţia; câte corpuri cereşti cu păr lung (la Caragiale) sau cu blană (la Carmen Acsinte) cunoaştem la urma urmei? – e şi un conector semantic: pletele omului politic-cometă de care vorbeşte Demostene Botez sunt mănunchiul de fire încălcite şi de învolburări gazoase ale afectului nostru, de fapt. „Cometa“, instalaţia lui Carmen Acsinte, face tot felul de asemenea bucle de sens. Eu i-aş mai adăuga şi altele.

Cometa by Carmen Acsinte aici>>

Adriana Oprea, Critic de artă & curator

  Share

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *