Cristina Garabețanu: Expresia semnificativă a sinelui

Lucrările Cristinei Garabețanu vorbesc despre o transfigurare a realității care depășește granițele viziunii obișnuite a sinelui și a materialității. Corpul devine un pretext pentru căutările profunde care-i dau târcoale cu repeziciune tinerei artiste. Dincolo de succesiunea de întrebări care răscolește tumultul interior al artistului rămâne o singură certitudine – arta este un proces profan care, la atingerea artistului, se poate transforma în revelație.

Somewhere in Between, Fotografie pe panza 2010

Dacă ar fi să alegi trei lucrări care ți-au definit la un moment dat câteva puncte cheie ale evoluției tale artistice, care ar fi acestea?
O alegere dificilă (prematură)…pot numi cel mult artiştii:
 El Greco 
 Goya
 David Lynch 
 și  Maria Tănase

Ce surse de inspirație te ajută să-ți conturezi conceptele?
Surse de inspiraţii îmi sunt amintirile şi visurile. Mă gândesc la cei ce-mi sunt dragi sau la cei pe care îi văd o data în viaţă, dar duc cu ei o lume interioară,  la locurile în care am crescut, de multe ori ele fiind încă prezente şi în visuri(acoperişul casei de la mare pe care stǎteam mai tot timpul, grădinile ascunse, soba cu plitǎ); durerea oamenilor ascunsă sub o faţă luminoasă şi un zâmbet; singurătatea şi sihăstria; deminitatea păstrată în situaţii grele. Lucruri pe care le poţi găsi mai rar acum. Le mai descopăr la ţară şi mă îndrăgostesc de acele locuri.
 
Fotografiile tale au un aer mistic și enigmatic. Care este simbolistica ce stă la baza lor?
Încui uşi, fug, mă ascund şi mint. De multe ori port un înveliş de protecţie astfel încât nimic să nu pătrundă  fără acordul meu. Unii pot afirma contrariul: sunt zgomotoasă şi sociabilǎ. Prin lucrări încerc să-mi conserv interiorul şi să mǎ afişez aşa cum îl simt, aşa cum îl văd.
Ascunderea  are un rol foarte important, ea fiind prezentǎ sub diferite forme…fie labirintul, fie masca; încercarea de izolare în scopul autocunoaşterii sau meditaţiei.
Animalele au un rol protector, specific personajului. Ele pun în evidenţǎ caracterul şi starea personajului ascuns sub acel totem.
Locul în care se desfăşoară povestea este deasemenea foarte important.  Mergeam de mică prin diverse grădini şi încâlcituri de clădiri în descoperire. Apoi le „îmblânzeam” pentru a le revizita. Locurile sunt căutate şi au o mare preţiozitate.   

Back drop, Fotografie pe panzǎ, 2010

The woodlark song, Fotografie pe panzǎ, 2010

Burning room, Fotografie pe panzǎ, 2010

Courtyard, Fotografie pe panzǎ, 2010

Cum îți alegi modelele care ajung să se definească ca și personaje în fotografiile tale?
Modelul pe care îl cunosc cel mai bine, pe care îl pot exploata după bunul plac îmi este duşman şi prieten. Corpul pe care l-am folosit îl deţin.
Personajele  sunt forme ale unei perioade de timp în care dorinţele mele se îndreptau într-un anumit sens, foarte intens. Uneori personajele sunt descoperite în vis, de aceea de multe ori ele sunt greu de definit ca oameni, ele sunt mult mai asemănătoare unor creaturi.
Deşi pentru viitoarele proiecte am  propus o diversificare al modelului în sine, cea mai sinceră cunoaştere o am faţă de mine, faţă de trăirile şi impresiile întipărite în memorie.

Pathetic fallacy, Fotografie pe oglindǎ, 2010

Nocturn, Fotografie pe oglindǎ, 2010

Autoportretul în diferite ipostaze este un motiv recurent al lucrărilor tale. Ce se află în spatele acestei comunicări de la interior către exterior?
Câteodată scriu. Îmi place pentru a sesiza schimbări şi a reactualiza modul de raportare  cu exteriorul. Încă mă mai mir de senzaţia de a fi în viaţă. Sunt în mine sau visez?
Iluzia de sine este jocul cu potenţial pervers  şi inocent îmbinând elemente ce reflectă o imagine. 
Reţeta este alcătuită din imaginea sinelui, oglindirea corpului, modul de percepere al celor din jur; un autoportret conţine diferite cantităţi din aceste ingrediente, mereu schimbate, mereu încercând să mă apropi de mine cât mai mult.
Autoportretul în lucrările mele se regăseşte în personaje…o realitate în lipsa mea, eu ca martor al realităţii mele.
 
Tehnica fotografică digitală a întregit cumva imaginea tehnologizată, dar când vine vorba de artă, părerile sunt împărțite. Consideri că fotografia trebuie să fie spontană sau prelucrată pe calculator?
O fotografie trebuie gândită sau cel puţin să aibă un scop bine definit indiferent de bucătăria din spate. Prefer şcoala mai veche de fotografie manuală. Deşi aş dori să folosesc mai mult aparatele pe film, avantajele sunt de partea digitalului (bani, timp, facilităţi).  Sunt de acord cu ajustările (contrast/culoare)… dar având în vedere rezultatul dorit  nu cred că ar trebui să fie vreo dezapreciere sau cenzură în mijloacele folosite.

Ai o preferință pentru fotografiile alb-negru. Există vreo semnificație ascunsă în spatele acestei alegeri?
Nu toate imaginile au nevoie de culoare. Am simţit nevoia de simplitate, claritate, contrast. Culoarea nu se justifica mereu, câteodată doar încarcǎ inutil.
În liceu am lucrat foarte mult în laborator, cu filme alb-negru. Masa de griuri oferită era spectaculoasă.  Îmi pare că intră în esenţa lucrurilor, le simplificǎ, le purifică. Nu e vorba de o sobritate cât despre sinceritate, poate chiar şi trecut.

Bathroom, Fotografie pe panzǎ, 2008

 

Exil self-portrait, Fotografie pe panzǎ, 2008

 

Scaffolding, Fotografie pe panzǎ, 2008

http://cristinagarabetanu.blogspot.com

Interviu realizat de Elena Andrei
 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *