Dacă îl întâlneşti pe Buddha, ucide-l!*

Marcia Tucker, curatoarea despre care s-a spus că a schimbat puţin lumea artei – ceea ce înseamnă enorm (Jerry Saltz), vorbeşte undeva despre situaţia obişnuită în care se poate găsi un curator, de a fi nevoit să ofere un clasament personal al preferinţelor pe care le are între artiştii contemporani. „Ce artist vă place?” Formulată aşa, e o întrebare ineptă, fără îndoială. Marcia Tucker îi dă totuşi cu această ocazie un răspuns. Dacă e să spună „de cine îi place”, iată. 

Ce mă interesează este că artistul la care se referă ea, Tehching Hsieh (în mandarină se pronunţă Dă Ţing Sie) era, poate şi este încă, un nimeni. Nu în sensul că nu valorează – uman, social sau profesional – doi bani, ci că este cineva care încearcă din răsputeri, într-un anume sens, să nu lase urme. Bunăoară, arta lui constă literalmente în a petrece un an cap-coadă într-o încăpere, fără a face absolut nimic dincolo de subzistenţa elementară.

Timp de un an, două mâini îi întind şi îi preiau mâncarea şi resturile, conform unei convenţii ferme, pe tăcute. O altă secvenţă a artei lui rezidă tot într-un an – deci timpul e materia ei primă, timpul vieţii – petrecut fără a întreprinde nimic legat, în niciun fel posibil, de artă. Un alt an şi-l trăieşte numai în spaţiul liber, urban sau nu, fără a păşi indoors decât o singură dată şi împotriva voinţei lui, dus la poliţie în urma unei altercaţii. Decide ca timp de treisprezece ani să facă o artă pe care să nu arate nimănui. E un artist, cu alte cuvinte, care îşi practică arta de o manieră asemănătoare cuiva care apucă o gumă de şters şi se rade, calm şi blând, dar hotărât, de pe faţa pământului. 

Ai spune, pe bună dreptate, că un asemenea artist nu poate exista. Nu poate la propriu: dacă vrei artă contemporană, trebuie să exişti, să te faci într-un fel sau altul cunoscut, să te afirmi ca atare, să oferi o manifestare de sine care poartă un nume, al tău. În discuţia – interminabilă – despre condiţia artistului în „sistemul” artei contemporane globale, problema afirmării lui se poate pune şi astfel: ca fiind problema sinelui său. Şi acesta e punctul în care o bună parte din cititorii acestui text, branşaţi la sistemul invocat mai sus, vor da pagina. 

De ce? O realitate pe care Marcia Tucker însăşi o înregistrează este proasta, foarte proasta reputaţie pe care o au cuvintele suflet, minte, sine, bunătate, bucurie, compasiune, grijă în arta contemporană. Greu de închipuit că se poate invoca măcar în treacăt aşa ceva. Orice, dar nu afirma Sufletul – în sensul tare şi autentic – dacă vrei să faci şi să înţelegi artă contemporană; o dai în bară. Cel puţin nu-l afirma frontal. Cel mult afirmă-l prin ricoşeu, rezidual, pieziş. La bătrâneţe. Pentru posteritate. Nu e steagul potrivit; nu merge; nu are ce căuta aici. 

Regret (cei care nu au dat încă pagina, nu este prea târziu să o facă). Vrând să conturez, în linii (voit) largi, profilul artistei Mirela Ivanciu, am de vorbit tocmai despre sine şi despre (non)existenţa lui. Nu pentru că aş crede, în compania prielnică, dar pe alocuri sforăitoare, a lui Suzi Gablik, că avem cu toţii nevoie de o reînsufleţire a artei noastre dezvrăjite (reenchantment of art, cum spune ea). Nu cred asta. Nu cred în pretinsa vocaţie, menire a artei contemporane – fundamentate mult deasupra sau profund dedesubtul ei -, de a se replia asupra esenţei proprii pe care astfel ar redescoperi-o. Care esenţă? – şi suspend problema esenţei artei (contemporane) în chiar punctul în care îmi închipui că cititorul dă sau nu pagina. O suspend radical: spun că nu există esenţă şi nu există sine. Iar dacă există şi cineva le întâlneşte în carne şi oase, taiwanezul de mai sus ne zice că ele ar trebui, cu răbdare şi perseverenţă, şterse cu guma de pe faţa pământului. 

Fapt e că arta (şi viaţa) Mirelei Ivanciu lasă la vedere foarte bine urmele gumei de şters despre care vorbesc. Producţia ei e inegală, făcută cu o anumită dinamică, strict subiectivă, deci nedigerabilă pentru ceilalţi, a salturilor în timp. O imagerie repetitivă, aşezată pe câteva, puţine, noduri fierbinţi de interes, care lasă să se bănuiască vaste zone indefinite, entropice de jur împrejur. Câteva obsesii şi multe pierderi, rătăciri de tot felul. Miezul practicii ei s-a constituit greu în timp (deşi starea de a fi închegată este improprie acesteia) şi cred că se conturează greu şi ca punct focal al atenţiei receptării. Pentru că, da, face o artă din specia celor menite nu unui intelect, ci unei anumite atenţii afective.

S-a şcolit mai ales în S.U.A., acolo unde şi-a construit (termen care exhibă, şi el, o stâncoşenie optimistă inadecvată tiparului ei psihologic) un elementar în new media pe care acum – la un artist se simte asta – se poate baza cu oarecare dezinvoltură. A lucrat atunci, uneori chiar îndeaproape, cu Tony Conrad, veteran Fluxus, un personaj complex, foarte activ astăzi într-o multitudine de medii, sau, la fel de bine, un personaj pur şi simplu. A lucrat apoi în China şi a ajuns în Tibet. S-a întors în România luând cu ea, aş bănui eu, o gumă de şters în buzunar. Cum se ştie, situaţia economică în Tibet nu e roz. 

 

Fotografiile Mirelei Ivanciu, realizate în ultimii trei ani, ţin de o artă care încearcă să-l aducă pe cel care le priveşte acolo de unde ele au ieşit, adică în experienţă, într-o anumită disponibilitate interioară spre comunicare şi intrare în relaţie. Motiv pentru care e inutil, absurd să ceri informaţii amănunţite despre tehnologia producerii lor sau despre background-ul intelectual al autoarei. Ce rost are să încerci să afli componenţa chimică a aliajului din care e facută săgeata, când ceea ce experienţa îţi cere e pur şi simplu să laşi săgeata să ajungă la tine. 

 

Aşa că discursul care dă târcoale unor asemenea imagini e oarecum încurcat. Ceea ce poate divulga totuşi, în numele experienţei de care vorbeam, este o omisiune tehnică, o absenţă care îmbracă forma unei abateri. În aceste printuri recente, Mirela Ivanciu nu foloseşte camera. Ea însăşi face cunoscută relaţia pe care aceste lucrări o pot stabili, chiar dacă de departe, cu experimentele timpurii ale lui William H. Fox Talbot, cu „desenele lui fotogenice” obţinute fără concursul camerei, presând frunze, plante întregi pe hârtie expusă la soare. Cert e că se cască, în spatele producţiei ei, o întreagă aluviune în amontele istoriei fotografiei (pe care nu pot acum decât să o semnalez).

De acord, trimiterea la exerciţiile lui Fox Talbot poate părea doar un soi de artificiu low-tech, însă eu cred că este o consecinţă firească – şi interesantă în măsura în care poate deveni statement -, a dematerializării pe care ea o caută în/prin arta proprie. Ataşând termenul familiei semantice a materialismului, Mirela Ivanciu îi preferă un altul, schimbând sensul interpretării: embodiment. Avem un început de dispută noi două, iar argumentul meu în favoarea primului termen sună cam aşa: 

Foarte adesea, dematerializarea artei occidentale este realizată, înţeleasă şi valorizată mai ales ca o ştergere a obiectului. Or practica unei arte a procesului, a experienţei, a trării în interrelaţie indică foarte clar ştergerea similară, în oglindă, a subiectului (strict delimitat, individualizat, rupt de lume şi opus celorlalţi). În condiţiile în care obiectul e anulat sau resorbit pentru că arta se repliază asupra ei înseşi, s-ar mai putea menţine o subiectivitate a ce? Subiectul este tocmai sinele dur, compact, individual, autonom, empiric: originea, chiar originea realităţii divizate în subiect şi obiect.

În istoria artei occidentale, guma de şters a ras obiectul, însă mi se pare că problema celeilalte emisfere a dualităţii – sinele, subiectul – i-a supravieţuit cu o persistenţă mereu realimentată. Problema lui Dă Ţing Sie era sinele. Inconsistenţa, agregatul slab al imaginii Mirelei Ivanciu o fac permeabilă ca un burete, unul prin care trece dintr-o parte în alta ceva ce poate să facă în aşa fel încât să nu mai existe o parte şi o alta. Şi acolo ar putea începe discuţia despre bunătate, grijă, neseparare de ceilalţi şi dizolvare de sine în arta noastră contemporană. Şi despre embodiment

 

* Nu am căzut de acord asupra titlului, M. Însă e vorba de un koan Zen, fără cunoaşterea căruia probabil nu aş fi putut scrie acest text.

 Adriana OpreaCritic de arta&curator

  Share

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *