Felix Deac: Hiperrealismul visceral

Întotdeauna am fost de părere că arta contemporană trebuie să stârnească o reacţie, să atragă atenţia publicului. Sculpturile insolite ale lui Felix Deac se încadrează perfect in acesta definiţie a artei contemporane. Ele stârnesc reacţii.  Felix Deac este doctorand în anul al doilea la Facultatea de Arte “Ioan Andreescu” din Cluj Napoca şi este artistul din spatele sculpturilor hiperrealiste din cadrul expoziţiei Life.  Da, acele sculpturi care prezintă un “altfel de viu”. Viul care stârneşte reacţii. Viul cu hematoame, cu chisturi de sânge, cu fire de păr, viul în forme hiperrealiste adesea neidentificabile cu ceva existent ca şi entitate morfologică.   

 

În momentul în care te-ai apucat de aceste sculpturi sigur te-ai gândit că ideile tale vor strâni reacţii, şi ai continuat, fără să te limitezi la subiecte mai lejere. De ce ai ales să sculptezi într-o manieră atât de insolită?

Am pornit de la ideea de a prezenta o informaţie compatibilă cu pielea umană. Am început să experimentez, şi am început să realizez lucrări din ce în ce mai mari şi mai bune din punctul de vedere al tehnicii. Nu vreau şi nu am vrut să mă limitez la convenţional în momentul în care am început să sculpturez atât de diferit, faţă de artiştii români contemporani.  

Am pornit de la ideea că până acum curentul hiperrealist în sculptura poţi sa-l identifici în forme antropomorfizate: forme umane, animale, care funcţionează pe simetrie, logică în conformitate cu regulile şi funcţionalitatea care determină viul. Mi-am pus întrebarea de ce hiperrealismul nu s-ar putea manifesta într-un scaun realizat din piele? Sau într-o formă spaţială dinamică plină de tensiuni? Cu pori, cu toată informaţia umană, cu  hematoame şi  cu sânge?  Eu mă gândesc chiar şi la sculpturi abstracte, dar să fie cu acceaşi iluzie a vieţii.  Lucrez după reţete şi aspecte stabile, la gramaj de silicon, ce culoare îi dau, totul în lux de amănunt. 

Studiile în domeniul artei sunt suficiente pentru a realiza astfel de sculpturi?

Pentru mine nu au fost suficiente doar cursurile de la şcoală, am studiat compendii de anatomie şi de chimie, am vrut să descopăr cum reacţionează materialele între ele. Problema pe care am vrut să o rezolv prin aceste cursuri de chimie: cum se transformă o lucrarea de-a mea în timp? Cum îşi schimbă proprietăţile? Cum va fi peste 10 ani? Îmi trebuiau culori naturale care nu sunt chimie, care nu-mi deteriorează materialul şi în acelaşi timp nu periclitează stabilitatea dimensională a lucrărilor. Momentan lucrările mele sunt stabile în timp şi în spaţiu.  

De ce ai ales siliconul şi nu alt material? 

Am studiat tehnicile şi materialele convenţionale, dar nu se potriveau ideilor mele.  Marmura, bronzul, lemnul chiar dacă sunt tratate extrem de fidel, nu creează iluzia viului, doar metaforic poate. Am ales sculptura din perspectiva unui material neconvenţional. După un modelaj de texturi, siliconul copiază şi imită pielea umană şi am zis de ce nu?  Am început să dezvolt lucrări mult mai complexe din punct de vedere morfologic, la fel şi ca dimensiuni şi funcţionalitate.  De asemenea acum încerc să răspund prin sculpturi  la întrebarea: care ar fi impactul dacă ar fi acceaşi formă, care să sugereze că ascunde ceva, dar la dimensiune mult mai mare, la dimensiune de un 1 metru jumatate, 2 metri? Cred  că ar fi şocant, dar sigur merită, şi reacţiile vor fi pe măsură. 

Spune-mi la ce artişti te uiţi…

La Ron Mueck, Patricia Piccinini, Berlinde De Bruyckere.  Dacă te uiţi la imaginile lor, toate păstrează un tipar, figura umană în toate fazele intime indiferent că suferă de deformări expresive, ele sunt recognoscibile şi puternic antropomorfizate. În lucrările Patriciei Piccinini începe o speciaţie a curentului, deschide drumul spre altceva din punct de vedere al raţiunii existenţei vieţii, însă şi fiinţele ei sunt pasibile unei functionalităţi raţionale bazate pe simetrii pe axe şi pe o construcţie care caracterizează un regn animal. 

Titlurile sunt alese mai întâi sau sculptura se trans-formă, se defineşte şi ulterior îşi alege un nume?

Prima lucrare care a reuşit, nimic concret, un prim rezultat, i-am pus numele “Genesis”. Fiecare lucrarea este o etapă pentru mine, stăpânesc mai bine tehnica şi ştiu ce sculptură este imediat următoare, după ce am finalizat lucrul la una. Titlurile sunt puse ulterior de cele mai multe ori.  Îmi propun să întind limitele materialelor şi după  caut un titlu potrivit. 

Cum nu am ajuns la expoziţia ta “Life” din Cluj -Napoca de la Galeria de Artă Laika, povesteşte-ne puţin despre sculpturi, despre eveniment. 

Pentru Laika au fost şapte lucrări terminate,  şi am expus şi experimentele care au eşuat, Astfel fiecare lucrarea are una sau două replici. Experiementele ratate  au fost comprimate,  le-am pus într-o cutie ca şi cum ar fi o sedimentare a experimentului de un an de zile. 

Cum au fost primite de către public lucrările tale?

Publicul în mare parte a afirmat că i-a plăcut, dar au fost şi reacţii adverse, pentru că s-a identificat (ca si materie) cu lucrarea din faţa lor. A vazut în lucrări adevarată piele. A fost captivant, publicul a vazut acel viu cu care nu era obişnuit şi a reacţionat diferit însă foarte sincer. Practic eu pot să judec rezultatul final doar cu ajutorul altora care văd lucrarile şi le arbitrează ca fiind vii, dar nu metaforic, ci vii la sensul cel mai propriu al cuvântului. Asta a fost intenţia şi asta va rămâne în continuare. 

Cu ce urmează să ne uimeşti, să ne impresionezi?

Mai departe  imi propun să realizez lucrări mai mari, cele prezentate în cadrul expoziţiei Life au între 20×20 cm şi 40×40 cm. Consider că este necesară acest tip de abordare în arta locală. Stiu că lipşeste ceva din arta românească  şi ştiu cum aş putea să acopăr acest gol artistic. Nimic nu a pornit de la zero, dar pot să-mi aduc aportul cu ceva nou, dacă cunosc foarte bine terenul pe care îl tatonez. 

Poţi să defineşti în câteva propoziţii lucrările tale?

Este foarte greu să sintezez atât de mult ideile prezentate în lucrările mele. Pot spune că sunt captivante vizual, stârnesc o reacţie, sunt viscerale şi pur simpatetice, fără să aibă nevoie de vreun substrat filosofic. De asemenea nu simt nevoia de a prezenta povestea lucrărilor mele, vorbesc ele de la sine. Nu au nevoie de prea multă teoretizare abstractă, chiar şi urmatoarele lucrări vor întreţine cu publicul un dialog extrem de sincer imposibil de ignorat. 

Interviu realizat de Mihaela Ion

 Share

Citeste aici numarul de primavara al revistei ArtClue. Solicita revista in format pdf aici>>

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *