Producătorul de artă urbană

Jean Dominique Secondi a susţinut conferinţa L’intervention dans l’espace public în cadrul Atelierelor deschise de arhitectură- Bucuresti, o capitală bulversată la Institutul Francez din Bucureşti, pe 25 noiembrie 2010.

Am fost la conferința din 25 noiembrie de la Institutul Francez la invitația AdrianeiC. care mi-a spus că în mod sigur mă va interesa ce vom vedea și auzi. Aranjase pentru a doua zi un interviu cu Jean Dominique Secondi. Arhitect. Vorbește despre lucruri care pe orice artist vizual (și nu numai) ar trebui să îl intereseze. De ce nu doar pe arhitecți de data asta? De ce mai degrabă pe artiști e musai să îi intereseze un asemenea om ? Pentru că, după cum am văzut și auzit, Secondi e mai mult decât un arhitect și dă un model pentru ceea ce ar trebui să facă orice urbanist măcar o dată în viață: producție de artă urbană.

Un astfel de profesionist încă lipsește cu desăvârșire în România, în mod sigur ca statut în cadrul nomenclatorului de profesii, dar probabil și ca persoană responsabilă, cu acces la puterea de intervenție la nivel urban și, implicit, cultural. Ca să aduc o dovadă simplă în sprijinul acestei afirmații o să vă rog să vă gândiţi la Monumentul Eroilor din Piata bucureşteană a Revoluţiei. Lucrarea ar trebui să fie reprezentativă, nu numai pentru oraș, ci pentru toată țara, împreună, mai nou, cu statuia ecvestră a lui Carol I (și aceasta cu probleme de integrare). Dacă, într-o formă sau alta, aveam un Secondi aici , nu mai vorbea nimeni azi despre «Monumentul erorilor » sau despre vandalizarea statuii lui Carol I în ziua în care ar fi trebuit să fie (re)inaugurată, adică de ziua națională a României, a.c.

Pe 26 noiembrie, Adriana (« Ești sigură că putem să facem interviul ăsta ? ») şi cu mine (« Păi îmi confirmă exact ceea ce mă interesează cel mai mult de 10 ani încoace. Încercăm.») am vorbit (eu în românește, ea în franceză) timp de doar 40 de minute cu directorul şi gestionarul Art Public Contemporain de la Paris (din 1996), director al BF15 din Lyon (2003), fondator (alături de Renaud Sabari) al AIA Productions (2004), producător de proiecte artistice în spaţiul public, profesor la Master2 pro în departamentul "Proiecte Culturale din Spațiul Public" de la Sorbona- Paris 1 şi profesor de "mediere culturală” la Sorbone Nouvelle- Paris3.

 

Bruno Peinado-Cheval de Troie, 2004, Ville de Paris, Nuit blanche

Subod Gupta, Vanitas, 2005, Ville de Paris, Nuit Blanche

Aș vrea sa vorbim puțin despre Bucuresti. Știu ca nu ați vizitat mult. Așa cum percep eu Bucureștiul, consider că este un spațiu eclectic; există zone cu case vechi și pe de altă parte, zone marcate de perioada comunistă; acest amalgam generează kitsch-ul în multe locuri…

Spuneţi chiar kitsch, eclectic egal kitsch pentru dvs.

Eclectism necontrolat practic…

Credeți că este nevoie aici de o dominantă compozițională sau mai degrabă este nevoie de crearea unor centre de interes?

Este nevoie de o gândire globală asupra orașului, luând obligatoriu în considerare problema transportului, a infrastructurii, rețelelor, serviciilor… Oraşul funcţional trebuie sa fie conceput global. Însă oraşul despre care vorbesc, cel pe care îl locuim, pe care îl simţim, oraşul care ne înconjoară de la microspaţiu la deschiderile largi, acest oraș se raportează inainte de toate la poziţia individului şi a locuitorilor. Trebuie deci să existe un echilibru între o viziune globală şi colectivă şi o viziune intimistă si de proximitate.

Mai ales pentru situaţia în care cartierele seamănă unul cu celălalt, în ce măsură credeţi că este binevenită infuzia de artă urbană pentru a crea repere, identitate?

Aş dori să revin asupra problemei identității. Cineva m-a întrebat ieri despre identitatea unui oraş si am raspuns cu greu. Consider că nu exista o identitate, ci mai multe identități, şi asta cu atat mai bine. A căuta o singură identitate e ca și cum ai cauta o marcă, eşti pe cale de problematiza vinderea unui oraş şi nu locuirea lui. Și cred într-adevăr că intervenția artișilor, fiind expresia unei gândiri intime, aduce o prezenţă umană, culturală ; dacă nu identitate, o prezență care participă la diferitele identitați ale unui oraș.

Tadashi Kawamata, Foot Path, Evento Bordeaux, 2009

 

 Jaume Plensa, Conversation a Nice, 2007 CANCA

Există vreo asemanare între Franţa anilor ’70 şi România actuală (în privinţa spaţiului urban), sau un pic şi mai aplicat: există vreo asemănare între Bucureşti şi Paris (Bucureştiul era numit « Micul Paris » în perioada  interbelică)

Referirea la anii ’70 nu se limiteaza la o comparaţie între Franţa şi Romania, ci trebuie considerată în termeni mai generali. Intr-adevăr, anumite situaţii urbane din Bucureşti  îmi amintesc de anii ’70 în special  în privinţa locului preponderent al automobilelor în spaţiul public, maşinile parcate , dar şi cele aflate în trafic.

Va referiţi la sistemul de circulaţie…

Este o problemă pe care ţarile Europei occidentale au inceput să o abordeze la sfarsitul anilor ‘70. La acea vreme locul pietonului a început să fie luat in considerare de către urbanişti, nu separat functional de automobil, ci ca participant la sistemul urban.

Si bicicleta? …

La acea dată nimeni nu ştia ce înseamna bicicleta in oraş. Bicicleta era folosită pentru a face sport  duminica, nu era un mijloc de deplasare. Astăzi , bicicleta este deseori integrată în sistemul urban. În Franța , mai nou, au apărut  benzi rezervate bicicletelor lente (copii, rolleri etc), alături de benzi pentru biciclete rapide (oameni care se deplaseaza la serviciu, sportivi..etc).

Totusi nu sunt sigur că este o soluție să separi lumea în culoare. Siguri fiind de dreptul lor, oamenii devin foarte agresivi unul față de celălalt. Când fiecăruia i se dă un loc prea definit în oraș, fiecare își revendică  locul raportându-se la celălalt, se ajunge  astfel la excludere şi nu la o imparţire pașnica a spațiului orașului….

În ceea ce priveşte micul Paris…

În București există numeroase şi foarte diferite referințe arhitecturale unele dintre ele provenind din Franța. Acest eclectism mi se pare foarte contemporan. Intr-adevăr, artiștii contemporani revendică referința, citatul, ca demers creator. Urbaniștii cred totuși că aceasta antrenează o lipsă de identitate… pentru că citatul se poate confunda cu copia…

Citatul  reprezintă  inspiraţia…

Cum explicaţi faptul că la apariția unei lucrări noi în spaţiul urban, fie şi în România (spun din proprie experienţă), se întâmplă în multe cazuri ca oamenii să nu tindă să reactioneze agresiv , să nu o distrugă, chiar dacă se află foarte la îndemână ?  Aseară  (la conferinţă) aţi prezentat un caz din Franța în care lucrarea unui artist, oarecum fragilă ca materialitate, fiind poziţionată într-o zonă cu probleme sociale, nu a fost atinsă (alterată, distrusă).

O parte din muncă, incepe inainte de instalarea lucrărilor. Este nevoie să ne consultăm cu locuitorii, să facem o muncă de informare, de sensibilizare asupra rolului artei în oraș, care nu e doar decorativ.  În exemplul de ieri seara, am implicat reprezentanţii locuitorilor din cartier in elaborarea caietului de sarcini trimis artiştilor: era vorba de a produce o lucrare care să-ţi permită să te aşezi, să te regăseşti…

 Sophie Calle & Franck Gerhy, La cabine, 2006, Ville de Paris

Deci sunt participanți activi…

S-au organizat workshop-uri, ateliere în școli, în colaborare cu anumite asociații. Lucrările la care vă referiţi, pe care vi le-am arătat ieri seară sunt opere lucrate in colaborare cu artizani. Sunt convins că obiectul artizanal faţă de obiectul industrial incită la mai mult respect. Studiile dedicate modului în care se degradează opera de artă au aratat că natura materialelor influențează respectul. De exemplu, lemnul este mai respectat decât metalul.

În ce tipuri de zone urbane ar trebui să se manifeste aspectul decorativ (decorativ în sens de discret) şi unde ar trebui să se creeze centre de interes,  chiar centre de interes șocante… ?

Dacă se lucrează în arii care reprezintă  zone de locuit,  unde oamenii au un raport intim cu oraşul  lor, trebuie să te afli permanent  în raport conştient cu aceasta problemă a locuirii , a proximităţii sociale si afective . În schimb, dacă ne aflăm în sectoare  multifuncţionale,  cu un public eteroclit, cu populaţie foarte diversă, poţi experimenta si raporta mai mult la "colectiv". Aici în orice caz vor apărea dezbateri, fiindcă, datorită diversității, există diferite moduri de a vedea o lucrare .

 Xavier Veilhan,  Les habitants, 2005, Cité internationale de Lyon

 

 Périphériques, Le Belvédère 2007,  Luxembourg

Preferaţi parcurile insulare în oraş sau vedeţi urbea ca oraş-parc… (mă refer atât la parcul verde cât şi la parcul de distracţii gen Disneyland)

Prefer să vorbesc despre parcul verde pentru că parcul de distracții este un subiect separat… în cele mai multe cazuri parcul de divertisment este un spațiu privat cu plată și ceea ce mă interesează este spaţiul public, care aparține tuturor. Și pentru că locuiesc în Paris unde se resimte  lipsa spațiului verde, am tendința să prefer spațiile naturale, într-adevăr naturale, chiar sălbătice, în oraș.

Ce părere aveţi despre Disneyland, varianta din Franţa… ?

Asupra Disneyland-ului în sine, ca parc de distracții, nu sunt deloc avizat…nu este ceea ce mă interesează. Ceea ce mă interesează se referă la ceea ce se poate discuta în termeni urbani pentru că de jur împrejurul Disneyland-ului este construit un oraș care se numește Val D’Europe, un oraș care este conceput in spiritul Disney. Acolo sunt aplicate- în urbea în care locuiesc oameni- principiile pastișei, butaforiei, falsei identități si acest lucru îmi pune probleme mai mari.

Consider că o altă problemă o reprezintă faptul că există oameni care sunt fericiți să locuiască acolo….Este evident că s-a facut trecerea de la o problemă urbană la un raspuns comercial. Astazi, in jurul Disneyland-ului, se construiește un oraș conceput pentru a fi consumat și pentru a face să se consume.

În înteriorul orașului adevărat la care revin acum, credeţi că scenografia urbană poate fi un motor pentru turismul cultural?

Bineînţeles…ne dăm seama astăzi din campaniile de promovare ale oraselor, că nu doar arhitectura sau muzeele ca obiecte sunt vândute, ci şi trăirea unei experienţe urbane, a unei ambianţe. Problema apare atunci când acest lucru nu este mai mult decât un argument turistic, cum este cazul pentru centrul  Pragăi, care a ajuns un decor populat doar de comercianţi si turişti…

Ca Veneţia … ?

Veneţia a fost construită de la început ca un decor minunat…. Orice s-ar întâmpla aici pare teatral si oniric. Praga a devenit un decor pentru turişti. Si asta funcţionează foarte bine din punct de vedere economic pentru că sunt mulţi turişti, dar nu mai există locuitori. Păcat…

Cum poate fi adusă la cunoştinţa publicului românesc şi a artiştilor din România meseria pe care o profesaţi, cea de producător de arte urbane? Cum s-ar putea întâmpla şi la noi aşa ceva, să fie asimilată  o astfel de activitate… pentru că avem nevoie de acest lucru… ?

Eram in aceasta situație acum 15 ani, în Franța. Nimeni nu cunoștea acestă profesie și trebuia să o explic și să conving. Am găsit câteva persoane care erau responsabile cu amenajarea orașului și deschise la un astfel de demers. Am putut astfel demonstra prin experienţă că este posibil. Exista atâtea frâne care te fac să spui  "nu suntem pregătiţi, publicul nu este pregătit, oraşul nu este pregătit sau artiştii nu sunt capabili, nu vom putea vorbi niciodată cu artiştii…". Eu explic doar faptul că agenţia mea este aici pentru a face posibil acest demers. Este posibil să se respecte un buget, este posibil să se respecte o perioadă, este posibil să fie respectat un caiet de sarcini, adică sunt aici ca să vorbesc un limbaj tehnocratic pentru a transmite că este posibilă o asemenea comandă artistică….eu sunt un facilitator…

Poate că ar trebui publicată in romană o carte scrisă în Franţa in 2004, la iniţiativa ministerului urbanismului, sub ingrijirea Ariellei Masboungi, carte care se numeşte Penser la ville par l’art contemporain. Printre altele aceasta este un vademecum al comandei care spune, pe scurt : Doriţi să daţi o comandă unui artist ? Este foarte simplu…..

Ieri la conferință era un responsabil cu urbanismul care a spus la final: Dar este prea devreme pentru București… Nu cred că este prea devreme. Trebuie doar să adaptezi ambiţiile la capacitatea, situația și posibilitățile orașului…există energie, există spațiu, există locuitori, artiști, dar nu există bani, nu-i așa ?
 

Version francaise>>

Interviu: Catalina Coșoiu

Traducere: AdrianaC.

 Share

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *