STELA LIE

Stela Lie este o artistă de inimă și pentru inimă. Într-o lume industrializată și grăbită de timpul care trece  inexorabil, ea reușește să scoată ineditul din banal și să-l țeasă într-o poveste cu miros de țară și lumină. Plăcerea ei de a transforma viața într-o cutie plină cu desene vii, capătă puterea de a schimba universul . Astfel, se nasc nume care devin legende. Să descoperim împreună această viziune artistică unică. La sfârșitul drumului vom afla ce se ascunde  în spatele celui mai mare proiect ce vizează ilustrația de carte românească, și anume, Clubul Ilustratorilor.

Când a început aventura d-voastră în lumea artei? V-ați descoperit vocația, sau, mai degrabă, ea v-a descoperit?
Mi-e teamă că am mai spus asta în public: desenez de mică, fără să știu ce făceam am “deschis” prima mea expoziție de desene pe șervețele (d’alea simple, albe, ca în anii 60), pe patul părinților mei. După ce am crescut și am început să cad la examenele de admitere, am încercat să mă ”abat”, să dau la Filologie, dar până la urmă, primăvara…tot la pregatire la Alexi ajungeam.

Pictura și grafica sunt două domenii care se întretaie. De ce există totuși  eternul conflict între artistul care face grafică și cel care face pictură?
Nu cred că se mai poartă conflictul asta decât la noi în școală, sau în alte locuri înapoiate. Studenții mei au făcut diplome de pictură. Lucrurile se amestecă, de la Duchamp încoace. Nici între Arte Decorative și Vizuale nu știu dacă mai există graniță?!

Credeți că mitul artistului boem mai are loc în lumea artei contemporane?
Bineînțeles că nu, deși dacă mă uit la Gili ceva circulă în subteran, psihicul lui este înrudit cu cel al lui Van Gogh, doar că viața-piața de artă roade tot.

Temele pe care le abordați fac parte dintr-o lume aparte, plină de povești și secrete.  Cum s-a născut acest univers bogat?
Din viața așa-cum-era. La țară unde am crescut, lucrurile erau încă la locul lor, comunismul nu stricase tot, se spălau rufe cu mâna, se lucra grădina, se creșteau animale, vecinii contau, oamenii erau mai puțini dar poveștile lor de viață mai multe și fire nevăzute ne legau pe toți. Nu am trăit anonimatul de bloc, proximitatea forțată și transpirată. Deși, Cărtărescu a poetizat tocmai viața la bloc, Bulevardul Ștefan cel mare – paradisul. Pentru mine, în pusta Banatului era altfel. Vezi ce zice regretatul poet Petre Stoica.

Orice artist devine interesat de anumite subiecte pe care le poate aborda de mai multe ori de-a lungul anilor. Aveți astfel de subiecte care revin în munca d-voastră? Ce vă inspiră?
Casa. Acasă. Îmi aduc aminte oricând închid ochii de casa mea și a părinților mei, de acasă. Ce transformă o casă în acasă? De ce nu avem un cuvânt pentru Hauslichkeit?
Obiectele, atmosfera, mirosul, lumina, urma traiului într-o casă, asta mă inspiră.
Bine că nu sunt milionară, am văzut case de oameni bogați în București în care ți se face frig…

Ca și profesor la Universitatea de Arte v-ați format o părere despre sistemul de învățământ de artă. Care considerați că sunt beneficiile și lacunele lui?
Poate că relația constantă cu un grup de studenți pe parcursul a 4 ani nu e rea, ai timp pentru cunoaștere, împrietenire. Grup însă nu înseamnă o masă de 25 de studenți  pe care de-abia înveți cum îi cheamă! Păcat că pe lângă baza asta asigurată de un “tutore” nu avem visiting artists, professors, nici un fel de aer proaspat, nou, informație din lume.

Clubul Ilustratorilor a devenit aproape o marcă în lumea artiștilor. Ne puteți povesti mai multe despre acest proiect?
Pentru că eu am ajuns (la cererea pieții și pentru că aveam înclinație) să fac ilustrație, m-am gândit că va fi o meserie care să asigure un trai decent absolvenților. Am participat la două workshop-uri cu ilustratori germani la Goethe Institut și asta ne-a hotărât.

Cine sunt membrii acestui Club și pe ce criterii au fost aleși acești artiști?
Am plecat de la relația de prietenie și interese comune cu 10 oameni, foști studenți de-ai mei (și ai domnului Mănescu), de la Grafică.  Și am început să mai primim în funcție de “cunoștințe”, pentru că recomandarea umană contează, și de interese comune.

Care este scopul acestui Club?
Să facă un ecran pe care să se proiecteze povestea fiecărui membru, să păstreze viu interesul pentru ilustrație în ciuda editorilor.

Clubul Ilustratorilor a avut o primire foarte bună în mediul artistic. Ne puteți spune câteva dintre numele celor care v-au sprijinit în acest proiect?
Prima care a scris despre noi este cea care știe tot despre arta românească din ultimii 30 de ani, Aurelia Mocanu. Cred că ne-am bucurat de simpatia lui Devis Grebu, a Getei Brătescu. Am primit de curând cuvinte de laudă din partea domnului Horia Roman Patapievici.

Este ilustrația de carte o manieră eficace de a aduce arta în mediul cotidian?
Pai, ilustrația de carte este artă. Dacă e de calitate (ca orice altă încercare, desen, pictură etc.), e artă. Chiar dacă are aplicativitate, atunci când e bună, originală, personal, ea transgresează momentul “aplicativ” și rezistă de una singură, mereu, ca..artă. Pe de alta parte, în Club avem ilustratori (cei care au ales să se investească total în ilustrație, ca Irina Dobrescu de ex.) și artiști care din când în când vizitează ilustrația.

Dacă ați putea să faceți o listă cu trei lucrări de artă preferate, care ar fi acestea?
Tapiseriile de la Cluny, Doamna cu licorna. Un tablou de Morandi. Un interior de Bonnard.

Cum vă petreceți timpul liber?
Nu prea mai am (poate nu mă organizez bine) dar mai fac și gospodărie și dacă pot citesc. Ficțiunea mai ales, de la Th. Mann la Salinger la J.K.Rowlings la Stieg Larsson, orice poveste mare îmi adaugă ceva la propria viață, o dilată. Și îmi place să văd filme. Dar și mai mult să merg în natură, să fac drumeții, să mă plimb, sau măcar să stau într-o grădină. Dar Bucureștiul interzice cam tot ce-mi place în afara activităților “de cuib”…
 

Clubul Ilustratorilor

site web: www.clubulilustratorilor.blogspot.com

Interviu realizat de Elena Andrei